Fiecare weekend, un nou război: Mărturia unei nurori captive între două lumi

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Irina, a spus doamna Mariana, privindu-mă peste ochelari cu acea privire tăioasă care mă făcea să mă simt din nou o adolescentă certată de profesoară. Era vineri seară, iar eu încercam să-mi ascund tremurul mâinilor în timp ce așezam masa pentru toată familia. Soțul meu, Radu, stătea cu ochii în telefon, absent, iar socrul meu, domnul Gheorghe, bombănea ceva despre cât de greu e traficul în București.

De fiecare dată când îi aud pe scări, simt cum mi se strânge stomacul. Știu că urmează două zile în care fiecare gest al meu va fi analizat, criticat sau ignorat. Mariana nu ratează nicio ocazie să-mi spună cum făcea ea curățenie „pe vremea ei”, cum gătea „ca la carte” și cum Radu era mereu îmbrăcat impecabil. Eu nu sunt niciodată destul de bună. Nici ca soție, nici ca mamă pentru fetița noastră, Ana.

— Lasă, mamă, nu te mai stresa atâta, zice Radu uneori, dar vocea lui e plată, fără vlagă. Știu că nu vrea scandal, că preferă să tacă și să lase lucrurile să curgă. Dar eu? Eu unde mă regăsesc în toată povestea asta?

Prima dată când am simțit că nu mai pot a fost acum doi ani, când Ana a făcut febră mare într-o sâmbătă noapte. Am sunat la salvare, iar Mariana a început să țipe la mine că sunt iresponsabilă, că nu știu să am grijă de copil. Radu a încercat să o calmeze, dar până la urmă tot eu am rămas cu vina pe umeri. De atunci, fiecare weekend e ca un examen pe care știu că îl voi pica.

În timpul săptămânii, casa e a mea. Pot să respir, să râd cu Ana, să gătesc ce vreau și să ascult muzică tare când fac curat. Dar vineri după-amiază devin altcineva: o femeie care se ascunde după zâmbete forțate și replici politicoase. Odată am încercat să-i spun Marianei că mi-ar plăcea să avem și noi intimitatea noastră în weekenduri. M-a privit ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.

— Cum adică? Suntem familie! Nu-ți place să fim împreună?

Nu era o întrebare. Era un verdict.

Sâmbătă dimineața începe mereu cu aceleași discuții despre bani. Gheorghe se plânge că pensia nu-i ajunge și că „tinerii din ziua de azi” nu știu ce înseamnă sacrificiul. Mariana îi ține isonul și aruncă aluzii despre cât de greu le-a fost lor când au crescut copiii. Radu oftează și scoate portofelul fără să comenteze. Eu mă simt mică și neputincioasă.

Am încercat de câteva ori să vorbesc cu Radu despre cum mă simt. Seara târziu, când Ana doarme și casa e liniștită.

— Radu, nu mai pot așa. Simt că nu mai am aer când vin ai tăi.
— Irina, sunt părinții mei… Ce vrei să fac? Să le spun să nu mai vină?
— Nu… dar măcar să le explici că avem nevoie de spațiu. Că suntem o familie acum.
— O să se supere… Știi cum e mama.

Știu prea bine. Și știu și că Radu nu va face nimic. Pentru el, liniștea e mai importantă decât orice adevăr spus cu voce tare.

Într-o duminică după-amiază, când Ana s-a împiedicat și a vărsat un pahar cu suc pe covorul din sufragerie, Mariana a țipat atât de tare încât fetița a început să plângă speriată. Am luat-o în brațe și am ieșit pe balcon. Am plâns amândouă acolo, ascunse de ochii lor.

M-am întrebat atunci: oare așa va arăta viața mea mereu? Oare Ana va crește crezând că mama ei e slabă și invizibilă?

Într-o zi de luni, după un weekend de coșmar, am decis să merg la psiholog. Nu i-am spus nimănui. Am simțit că trebuie să fac ceva pentru mine, altfel mă voi pierde de tot.

— Irina, trebuie să-ți găsești vocea. Să spui ce simți și ce ai nevoie. Altfel vei ajunge să trăiești viața altora, nu pe a ta, mi-a spus doamna psiholog.

Am început timid: am refuzat politicos o vizită de weekend sub pretextul unei răceli la Ana. Mariana a sunat de trei ori să verifice dacă e adevărat. Apoi a venit neanunțată luni dimineață „să vadă cu ochii ei”. M-am simțit din nou invadată.

— Irina, tu chiar nu vrei să fim aproape? Ce fel de noră ești?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Sunt o noră care vrea liniște pentru familia ei! am spus pentru prima dată cu voce tare.

A urmat o tăcere grea. Mariana s-a uitat la mine ca la un străin.

— O să-i spun lui Radu!
— Poți să-i spui ce vrei. Eu nu mai pot trăi așa!

Când Radu a venit acasă în acea seară, era vizibil tensionat.

— Ce s-a întâmplat?
— Mama ta a venit neanunțată și m-a certat pentru că vreau intimitate în casa noastră.
— Irina…
— Radu, te rog… Dacă nu mă susții acum, nu știu cât mai pot duce.

A fost pentru prima dată când l-am văzut ezitând între mine și părinții lui. Nu știu ce va urma. Poate va fi mai bine, poate mai rău. Dar știu sigur că nu mai pot fi invizibilă în propria mea viață.

M-am uitat la Ana adormită și m-am întrebat: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?