Am închis ușa fiului meu: Sunt o mamă rea sau i-am dat, în sfârșit, libertatea?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei. Era trecut de miezul nopții, iar lumina galbenă a becului făcea umbre ciudate pe pereți. Irina stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns, iar Vlad, fiul meu, se uita la mine ca la o străină.

— Mamă, te rog… nu acum. E târziu. Putem vorbi mâine? a încercat el să mă liniștească, dar nu mai aveam răbdare. Trei ani de compromisuri, de promisiuni încălcate și de certuri mocnite mă aduseseră aici.

Totul a început când Vlad și Irina au venit la mine după ce au pierdut apartamentul în urma unui credit prost gestionat. „Doar câteva luni, mamă, până ne punem pe picioare”, mi-a spus atunci Vlad. Am acceptat fără să clipesc. Sunt mama lui, cum să nu-l ajut?

Primele săptămâni au fost suportabile. Îi găteam mâncărurile preferate lui Vlad — ciorbă de perișoare și plăcintă cu mere — iar Irina mă ajuta la curățenie. Încercam să nu mă bag prea mult în viața lor, dar casa mea era mică și fiecare gest părea să deranjeze pe cineva. După două luni, tensiunile au început să iasă la suprafață.

Irina lucra de acasă și ocupa masa din bucătărie cu laptopul și hârtiile ei. Vlad venea târziu de la serviciu și lăsa hainele peste tot. Eu încercam să păstrez ordinea și liniștea, dar simțeam că nu mai am loc în propria casă. Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

— Nu mai pot, doamnă Maria… simt că nu sunt niciodată destul de bună pentru Vlad sau pentru dumneavoastră. Mă simt ca o musafiră care nu știe când trebuie să plece.

Am încercat să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi. Atunci am realizat că nici eu nu mai eram stăpână pe viața mea. În fiecare zi mă simțeam tot mai obosită, tot mai iritată. Mă trezeam noaptea cu gândul că poate am greșit undeva ca mamă.

Vlad era prins între noi două. Îl vedeam cum evită discuțiile incomode, cum se ascunde în spatele telefonului sau pleacă la prieteni doar ca să nu fie acasă. Într-o zi, l-am întrebat direct:

— Vlad, cât timp mai aveți de gând să stați aici?

— Mamă, știi că nu e ușor… chiria e scumpă, salariile mici… Dar ne descurcăm noi. Doar puțin timp.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Începusem să mă simt captivă în propria casă. Prietenele mele mă întrebau la cafea:

— Maria, până când îi ții? Nu vezi că te consumi?

Le răspundeam mereu: „E copilul meu! Cum să-l dau afară?” Dar în sufletul meu simțeam că mă sufoc.

În acea noapte fatidică, după încă o ceartă legată de facturi și curățenie, am cedat. Am ridicat vocea cum nu o mai făcusem niciodată:

— Gata! Vreau casa mea înapoi! Vreau liniște! Vreau să pot respira fără să calc pe vârfuri!

Vlad s-a ridicat încet de pe scaun:

— Deci asta vrei? Să plecăm?

Irina plângea în hohote. Eu tremuram toată.

— Da! Vreau să plecați! Vreau să vă faceți viața voastră! Să vă asumați greșelile și să vă construiți propriul drum!

A doua zi dimineață au plecat. Au împachetat în tăcere câteva haine și au ieșit pe ușă fără să privească înapoi. Le-am luat cheile din bolul de la intrare și am simțit o durere ascuțită în piept.

Zilele care au urmat au fost un amestec de liniște apăsătoare și vinovăție. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am fost o mamă egoistă. Vecina mea, tanti Lenuța, mi-a spus:

— Maria, uneori trebuie să-i lași să cadă ca să învețe să se ridice singuri.

Dar eu tot mă frământam: dacă nu se descurcă? Dacă mă urăsc pentru ce am făcut?

Au trecut două luni de atunci. Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Suntem bine. Avem chirie mică într-o garsonieră. Îți mulțumim.” Nu m-a sunat niciodată să-mi spună dacă m-a iertat sau dacă mă urăște.

În fiecare seară mă uit la ușa goală și mă întreb: oare am fost o mamă rea sau le-am dat șansa să devină adulți adevărați? Poate că uneori dragostea înseamnă să spui „nu”. Dar cine decide unde e limita dintre sacrificiu și egoism? Voi ce ați fi făcut în locul meu?