Focul din bucătărie: Războiul meu cu soacra în inima familiei

— Nu așa se face ciorba de perișoare, Irina! Ai pus prea mult orez și prea puțină sare. Nici nu mai miroase a mâncare adevărată!
Vocea Milenei răsună ca un clopot spart în bucătăria noastră mică din cartierul Dacia, în Timișoara. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar privirea mi se încețoșează de la aburii care se ridică din oala mare. E a treia oară săptămâna asta când soacra mea găsește ceva de criticat la felul în care gătesc. Nenad, soțul meu, stă la masă cu privirea în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic. Copilul nostru, Vlad, desenează pe un colț de hârtie, încercând să ignore tensiunea din aer.

— Milena, te rog… am avut o zi grea la serviciu, abia am ajuns acasă și am încercat să fac ceva rapid pentru toți. Poate data viitoare gătești tu, dacă nu-ți place cum fac eu.

— Eu? Eu am crescut trei copii și am ținut casa fără să mă plâng! Nu ca voi, fetele astea tinere care nu știți nici măcar să fierbeți un ou fără rețetă de pe internet!

Mă simt mică, neputincioasă. În fiecare zi e la fel: orice fac e greșit. Dacă pun mai mult pătrunjel, e prea verde; dacă spăl vasele prea repede, sigur nu le-am clătit bine; dacă îl las pe Vlad să se joace singur în cameră, sunt o mamă iresponsabilă. Și totuși, nu pot să-i spun nimic lui Nenad. De fiecare dată când încerc să-i vorbesc despre mama lui, ridică din umeri:

— E bătrână, Irina. Las-o să-și spună oful. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consum. Mă consum până la lacrimi, uneori noaptea târziu, când toți dorm și doar eu stau cu ochii în tavan, întrebându-mă dacă am greșit undeva. M-am mutat la ei după nuntă pentru că nu ne permiteam o chirie separat. La început am crezut că va fi temporar. Dar lunile s-au transformat în ani și fiecare zi a devenit o luptă pentru spațiul meu, pentru liniștea mea.

Într-o seară de vineri, după ce Vlad adoarme, îl prind pe Nenad în bucătărie.

— Nenad, nu mai pot. Mă simt ca o străină în propria casă. Mama ta nu mă respectă deloc.

El oftează și își freacă fruntea.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? Nu pot… E mama.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?

Rămâne tăcut. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi strâng halatul pe mine și ies pe balcon. Aerul rece mă trezește din amorțeală. Privesc luminile orașului și mă gândesc la mama mea, la cât de mult mi-a lipsit sprijinul ei de când s-a stins. Poate dacă ar fi fost aici, m-ar fi învățat cum să-i țin piept Milenei.

Sâmbătă dimineața începe cu același ritual: Milena intră peste mine în bucătărie.

— Să nu uiți să pui rufele la spălat după ce termini cu micul dejun! Și vezi că Vlad are nevoie de haine curate pentru grădiniță luni!

— Știu, Milena… Am notat.

— Și vezi că ai uitat să ștergi praful din sufragerie ieri!

Mă mușc de limbă ca să nu răspund urât. Vlad vine alergând și mă îmbrățișează strâns pe după picioare.

— Mami, pot să merg în parc azi?

Îl privesc și simt cum mi se topește inima.

— Sigur că da, puiule. Mergem după ce terminăm cu treburile.

Milena oftează teatral.

— Pe vremea mea copiii nu mergeau în parc dacă nu-și făceau temele!

În parc îl privesc pe Vlad cum se dă pe tobogan și îmi dau lacrimile fără să vreau. O altă mamă se apropie de mine.

— Ești bine? Pari obosită…

O cheamă Camelia și are doi copii. Începem să vorbim și îi povestesc puțin despre viața mea cu soacra.

— Știu cum e… Și eu am stat cu ai lui la început. E greu când nu ai spațiul tău. Dar trebuie să-ți impui limitele, altfel te pierzi pe tine.

Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua. Seara, când Milena începe iar cu observațiile ei:

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Parcă ai fi milionară!

Mă opresc din spălat vasele și mă uit direct la ea.

— Milena, te rog frumos să nu mai comentezi fiecare lucru pe care îl fac. Fac tot ce pot și merit puțin respect în casa asta!

Rămâne blocată câteva secunde. Nenad intră în bucătărie exact atunci și ne privește surprins.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic — spun eu cu voce tremurată — doar că vreau să fiu tratată ca un membru al familiei, nu ca o servitoare.

Milena oftează și pleacă fără să spună nimic. Nenad vine lângă mine și mă ia de mână.

— Îmi pare rău… N-am știut că te doare atât de tare.

În noaptea aceea adorm cu Vlad lângă mine și simt pentru prima dată că am făcut un pas spre mine însămi. Nu știu dacă familia noastră va rezista presiunii sau dacă va trebui să plecăm cândva din casa asta sufocantă. Dar știu că nu mai pot trăi fără să-mi apăr demnitatea.

Oare câte femei trăiesc același război tăcut cu soacrele lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?