„Mamă, vino să stai cu noi!” – Povestea unei decizii grele

— Mamă, vino să stai cu noi! Ce rost are să fii tot timpul singură? La noi o să-ți fie mai bine, mai comod, și cineva o să aibă grijă de tine, îmi spunea Ana la telefon, vocea ei caldă dar insistentă, aproape în fiecare seară. O auzeam cum oftează la capătul firului, iar eu mă uitam la peretele alb din sufrageria mea mică din Ploiești, unde fiecare colțișor îmi amintea de viața pe care am construit-o cu Ilie, Dumnezeu să-l ierte.

Am rezistat cât am putut. Șaptezeci și cinci de ani nu sunt puțini și nu-i ușor să lași totul în urmă. Dar într-o seară rece de noiembrie, când am alunecat pe gresia din baie și m-am ridicat cu greu, am simțit pentru prima dată frica aceea surdă: dacă data viitoare nu mă mai pot ridica? Atunci am sunat-o pe Ana și i-am spus că accept.

— O să vezi, mamă, o să-ți fie bine! promitea ea entuziasmată. Copiii abia așteaptă să te vadă mai des. Și eu… mi-e dor de tine.

Două săptămâni mai târziu, cu inima strânsă și două valize burdușite cu amintiri, am pășit în apartamentul lor din București. M-a întâmpinat un miros de cafea proaspătă și râsetele nepoților mei, Vlad și Irina. Ana m-a îmbrățișat strâns, iar ginerele meu, Radu, a zâmbit politicos.

— Bine ai venit acasă, mamaie! a strigat Irina și m-a tras de mână spre camera pe care mi-o pregătiseră.

Camera era micuță, cu o fereastră spre bulevardul aglomerat. Pe noptieră trona o poză cu familia lor la mare. Am zâmbit amar: nu eram în poză.

Primele zile au fost pline de agitație. Ana îmi aducea ceai dimineața, copiii veneau să mă întrebe despre povești din copilăria mea. Dar curând, rutina lor s-a reinstalat: Vlad avea teme la liceu, Irina mergea la balet, Radu lucra până târziu. Ana era mereu pe fugă între serviciu și casă.

Într-o seară, după ce am încercat să gătesc sarmale „ca la mama acasă”, Ana a intrat în bucătărie cu un oftat:

— Mamă, știi că Radu ține la dietă… Poate data viitoare faci ceva mai ușor?

Am simțit cum mi se strânge inima. În casa mea nu trebuia să cer voie nimănui pentru nimic.

Zilele au început să semene între ele. Mă plimbam prin parc cu Irina doar când avea timp. În rest, stăteam în camera mea și ascultam zgomotul orașului. Uneori mă simțeam ca un obiect de mobilier mutat dintr-un loc în altul.

Într-o după-amiază ploioasă, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon cu o prietenă:

— Da, e greu… Mama e aici acum. Parcă nu mai avem intimitate deloc. Dar ce să fac? E bătrână…

M-am retras încet în cameră și am plâns în pernă. Nu voiam să fiu o povară. Nu voiam să stric echilibrul familiei lor.

Într-o seară, la cină, Radu a spus:

— Elena, poate ar fi bine să ieși mai des la plimbare. Să-ți faci prietene aici… Să nu te simți izolată.

Am zâmbit forțat:

— Da, sigur… O să încerc.

Dar cine să mă primească? La vârsta mea nu mai e ușor să-ți faci prieteni. Toți cei dragi mie au rămas în Ploiești sau s-au dus dintre noi.

Într-o duminică dimineață, când toți erau ocupați cu ale lor, am sunat-o pe vecina mea de acolo, tanti Maria:

— Dragă Elena, aici nu s-a schimbat nimic… Ne e dor de tine! La biserică lumea tot întreabă de tine.

Am simțit un gol imens. Aici eram tolerată; acolo eram dorită.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Ana a venit la mine:

— Mamă… Ești bine? Parcă te văd tot mai tristă…

— Sunt bine, draga mea. Doar că mi-e dor de casă…

Ana s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână:

— Știu că nu e ușor. Dar aici ești în siguranță. Nu vreau să te știu singură…

Am oftat:

— Uneori singurătatea nu ține doar de oameni în jurul tău… ci de locul unde simți că aparții.

Au trecut luni. M-am obișnuit cu zgomotul orașului mare, cu programul lor încărcat și cu rolul meu de „bunica din camera mică”. Dar uneori mă întreb dacă sacrificiul meu chiar a ajutat pe cineva sau doar ne-a făcut pe toți mai triști.

Poate că bătrânețea nu înseamnă doar neputință fizică, ci și pierderea locului tău în lume. Poate că dragostea copiilor noștri nu poate umple golul lăsat de rădăcinile smulse.

Mă uit la poza familiei lor de pe noptieră și mă întreb: Oare câți dintre noi au curajul să spună ce simt cu adevărat? Și câți părinți își găsesc liniștea acolo unde nu mai sunt acasă?