Când casa mea nu-mi mai aparține: Mărturia unei mame din București

— Maria, iar ai lăsat geamul deschis la bucătărie! strigă Esmeralda, nora mea, cu vocea ei tăioasă, care parcă zgârie pereții vechi ai apartamentului. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu-i răspund imediat. Îmi simt obrajii arzând de rușine și furie. În casa mea, în bucătăria mea, nu mai am voie să decid nici măcar dacă aerisesc sau nu.

Așa începe fiecare zi de când Gabi și Esmeralda s-au mutat la mine. Nu am avut de ales. Gabi și-a pierdut serviciul la bancă, iar chiria la garsoniera lor din Militari devenise imposibil de plătit. „Mamă, e doar pentru câteva luni”, mi-a spus el atunci, cu vocea lui caldă, pe care o iubesc de când era copil. Am acceptat fără să clipesc. Cum să nu-mi ajut copilul? Dar lunile s-au transformat în ani, iar apartamentul meu de două camere s-a transformat într-un câmp de bătălie invizibil.

La început am încercat să fiu o gazdă bună. Le-am făcut mâncare, am spălat hainele tuturor, am încercat să nu deranjez. Dar încet-încet, am început să simt că nu mai am loc. Esmeralda a schimbat ordinea lucrurilor în dulapuri, a pus perdele noi fără să mă întrebe, a adus o pisică despre care eu nici măcar nu fusesem consultată. Gabi mă asigura mereu că „totul va fi bine”, dar el era tot mai absent, prins între interviuri de angajare și discuții lungi la telefon cu prietenii lui.

Într-o seară, după ce am auzit-o pe Esmeralda spunându-i lui Gabi că „mama ta nu știe să respecte spațiul altora”, am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am stat în pat, cu ochii în tavan, și m-am întrebat: când am devenit o povară în propria mea casă?

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să deschid subiectul.
— Esmeralda, aș vrea să vorbim puțin despre cum ne organizăm aici…
Ea a ridicat din sprâncene, fără să-și ridice ochii din telefon.
— Ce anume?
— Poate ar trebui să stabilim niște reguli… Să știm fiecare ce are voie și ce nu…
A oftat teatral.
— Maria, nu vreau să ne certăm. Dar dacă tot suntem trei adulți aici, trebuie să ne respectăm reciproc. Și eu am nevoie de intimitate.
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Intimitate? Eu nu mai aveam niciuna. Baia era mereu ocupată când aveam nevoie, televizorul mergea pe serialele lor preferate până târziu în noapte, iar prietenele mele nu mai veneau în vizită pentru că „nu e momentul potrivit”.

Într-o duminică ploioasă, când mi-am găsit jurnalul vechi răsfoit și pus invers pe noptieră, am știut sigur: cineva îl citise. M-am dus la Gabi cu ochii plini de lacrimi.
— Gabi, te rog… simt că nu mai am niciun colț al meu aici…
El m-a luat în brațe stângaci.
— Mamă, știu că e greu. Dar și pentru noi e greu. Esmeralda nu se simte bine aici…
— Nici eu! am izbucnit eu. Dar e casa mea!
A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut mic și neputincios.

În zilele următoare am început să mă retrag tot mai mult în camera mea. Mâncam singură, citeam singură, mergeam la piață doar ca să respir aer curat și să schimb două vorbe cu vânzătoarea de la legume. Prietenele mele mă întrebau la telefon de ce nu ies mai des. Le mințeam că sunt ocupată sau obosită.

Într-o seară târzie, când toți dormeau, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am adus aminte de vremurile când Gabi era mic și râdea toată ziua prin casă. Atunci eram stăpână pe viața mea. Acum mă simțeam ca o chiriașă tolerată.

Am încercat să vorbesc cu Esmeralda din nou.
— Esmeralda, te rog… vreau doar să simt că mai contez aici.
Ea a ridicat din umeri.
— Maria, poate ar trebui să ieșiți mai mult cu prietenele sau să mergeți la țară la sora dumneavoastră…
M-am simțit alungată fără drept de apel.

Într-o zi am găsit un anunț la avizier: „Club de lectură pentru seniori”. M-am dus acolo doar ca să scap câteva ore de acasă. Am întâlnit alte femei ca mine: Ana care locuia cu fiica și ginerele ei; Ileana care își pierduse soțul și acum era „invizibilă” pentru copii; Viorica care își dorea doar o zi liniștită pe săptămână. Am plâns împreună și ne-am dat curaj una alteia.

Întoarsă acasă, am găsit-o pe Esmeralda certându-se cu Gabi:
— Nu mai suport! Mama ta se uită urât la mine! Parcă sunt o intrusă!
Atunci am izbucnit:
— Și eu mă simt la fel! Suntem trei străini sub același acoperiș!
A urmat o tăcere apăsătoare.

În acea noapte am scris o scrisoare pentru Gabi:
„Dragul meu copil,
Nu vreau să vă pierd, dar nici nu pot trăi așa. Am nevoie de respect și liniște în casa mea. Vreau să găsim o soluție împreună.”

A doua zi dimineață mi-a spus:
— Mamă, poate ar trebui să ne mutăm noi…
Am simțit un nod în gât — teamă și ușurare în același timp.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: oare e mai bine să fii singur în liniște sau împreună în conflict? Cum putem păstra familia fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate voi aveți răspunsul…