Am dat-o afară pe mătușa soțului meu: Nesimțirea ei nu a avut limite

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! a țipat Vlad, trântind ușa după el. M-am sprijinit de peretele rece din hol, cu inima bătându-mi nebunește. Într-o mână aveam cana de ceai pe care o pregătisem pentru mătușa lui, iar în cealaltă, telefonul cu mesajul netrimis către mama: „Nu mai pot. Ajută-mă.”

Totul începuse cu două săptămâni în urmă, într-o seară ploioasă de aprilie. Vlad venise acasă cu un zâmbet larg și o veste: „Mătușa Lenuța vine să stea la noi câteva zile. Își dorește mult să te cunoască. Știi că a fost plecată în Italia când ne-am căsătorit.” Am zâmbit politicos, deși nu-mi plăcea ideea de a avea musafiri pe termen nedefinit. Dar Vlad ținea la familie, iar eu voiam să-i fac pe plac.

Prima impresie a fost… intensă. Lenuța a intrat în casă ca o furtună: „Vai, dragă, ce mic e apartamentul vostru! Și ce întuneric… Nu aveți și voi perdele mai deschise la culoare?” Am zâmbit strâns și am încercat să-i iau bagajul, dar m-a oprit: „Lasă, dragă, nu te obosi. Oricum nu cred că ai unde să-l pui.”

În primele zile am încercat să fiu o gazdă bună. I-am făcut ciorbă de burtă, preferata ei, am spălat hainele pe care le adusese din Italia și am ascultat povești despre „cât de greu e acolo, dar măcar oamenii știu să trăiască”. Dar fiecare conversație se transforma într-o critică voalată: „Nu gătești ca mama lui Vlad”, „Ce salariu mic ai pentru atâta facultate”, „Nu vă gândiți și voi la un copil? La vârsta ta eu aveam deja doi!”

Într-o seară, după ce Vlad a adormit pe canapea, Lenuța s-a așezat lângă mine la masă și a început să răsfoiască albumul nostru de nuntă. „Frumoasă rochie… dar prea simplă. Eu am avut dantelă adevărată, adusă din Italia. Și uite ce slab arată Vlad aici! Nu-l hrănești destul?” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să schimb subiectul, dar ea a continuat: „Sper că nu te superi că spun adevărul. Eu sunt directă.”

A doua zi dimineață am găsit-o cotrobăind prin dulapurile din bucătărie. „Caut ceva de mâncare. La ora asta în Italia deja luam prânzul!” Apoi a început să arunce lucruri la întâmplare: „Ce-i cu atâtea borcane? Nu știi să faci ordine?”

Când Vlad venea acasă, Lenuța se transforma: îi povestea cât de bine se simte la noi și cât de norocos e că are o soție „gospodină”. Dar când rămâneam singure, nu rata nicio ocazie să mă critice sau să-mi dea lecții despre cum ar trebui să-mi trăiesc viața.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am găsit-o pe Lenuța în camera noastră, răscolind prin sertare. „Caut niște aspirină. Am dureri de cap de la cât stai tu pe telefon.” M-am blocat. Era prea mult. Am încercat să-i explic că nu e ok să umble prin lucrurile noastre fără să întrebe, dar ea a ridicat din umeri: „Nu te mai supăra atâta! Așa suntem noi în familie.”

Am început să mă simt străină în propria casă. Mergeam la serviciu doar ca să scap de atmosfera apăsătoare de acasă. Vlad nu vedea nimic din toate astea. Când i-am spus că mă simt invadată și lipsită de respect, mi-a zis doar: „E bătrână, are nevoie de noi. Fii mai tolerantă.”

Într-o duminică dimineață, Lenuța a invitat niște vecine la cafea fără să mă întrebe. Le-a plimbat prin toată casa și le-a arătat fiecare colțișor: „Aici stau eu acum, dar nu știu cât rezist cu atâta dezordine.” Una dintre vecine m-a privit cu milă.

După ce au plecat, am izbucnit: „Nu mai pot! E casa mea și nu mai suport să fiu umilită!” Lenuța s-a uitat la mine cu dispreț: „Dacă nu-ți convine, du-te tu! Eu sunt familie.”

Atunci am luat o decizie pe care nu credeam că o voi lua vreodată. Am intrat în camera unde Vlad citea și i-am spus răspicat: „Ori ea pleacă azi, ori eu plec și nu mă mai întorc.” Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea: „Ești nebună? Cum să dai afară o femeie bătrână?”

Am strâns bagajul Lenuței și i l-am pus lângă ușă. Ea a început să țipe și să mă jignească: „N-ai pic de rușine! Așa ceva n-am pățit niciodată!” Dar nu m-am lăsat înduplecată.

Vlad a ieșit după ea pe scări, iar eu am rămas singură în liniștea grea a apartamentului nostru. M-am prăbușit pe podea și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi Vlad s-a întors acasă tăcut. Nu mi-a spus nimic ore întregi. Doar spre seară a izbucnit: „Ai distrus familia! Sper că ești mulțumită.”

Dar eu știam că dacă nu puneam limite acum, nu le-aș fi pus niciodată. Și totuși… Oare am făcut bine? Cât trebuie să îndurăm pentru liniștea familiei? Unde se termină răbdarea și începe respectul pentru sine?