Când Nimeni Nu Mă Așteaptă: Povestea Unei Uși Închise

— Darius, ești gata? Asistenta mă privea cu un zâmbet obosit, ținând în mână dosarul meu de externare. Am dat din cap încet, încercând să-mi trag sufletul. Îmi simțeam mâna dreaptă grea, ca și cum ar fi fost legată cu sârmă de corp. Pe holul alb, mirosind a dezinfectant și a cafea veche, m-am uitat spre ușa secției, așteptând să văd o siluetă cunoscută. Nimeni.

— Familia ta nu a ajuns încă? a întrebat asistenta, încercând să pară neutră.

Am zâmbit forțat. — Probabil sunt pe drum, am mințit. În realitate, știam că nu va veni nimeni. Mama nu mai vorbește cu mine de doi ani, de când i-am spus că nu pot să-i mai trimit bani lunar. Fratele meu, Radu, s-a mutat la București și răspunde la mesaje doar când are nevoie de ceva. Iar fosta mea soție, Irina, m-a șters din viața ei după divorțul nostru urât, lăsându-mă să-mi văd fiica doar la zilele de naștere.

Am ieșit pe hol sprijinindu-mă de bastonul pe care îl uram din tot sufletul. M-am simțit ca un copil pierdut într-o gară pustie. În jurul meu, alți pacienți erau luați în brațe de rude, îmbrățișați cu lacrimi și promisiuni de „acasă”. Eu am rămas pe banca rece, cu bagajul la picioare și cu ochii în telefon. Nicio notificare nouă.

— Darius, dacă vrei, pot chema un taxi pentru tine, mi-a spus asistenta cu voce joasă.

— Mulțumesc, dar mai aștept puțin. Poate… poate totuși vin.

Am rămas acolo încă o oră. Am privit pe geam cum ploaia lovea asfaltul și am simțit cum mă apasă o greutate pe piept. M-am gândit la tata, la cum mă ținea de mână când eram mic și traversam strada. La mama, care îmi făcea ceai când aveam febră. La Radu, cu care jucam fotbal în curte până se lăsa întunericul. Unde s-au dus toate astea?

Telefonul a vibrat brusc. Un mesaj de la mama: „Sper că ești bine. Nu pot veni. Ai grijă de tine.” Atât. Fără explicații, fără scuze. Am simțit cum mi se strânge inima.

Am chemat singur un taxi. Șoferul, un bărbat pe la 50 de ani cu accent maramureșean, m-a întrebat:

— Ești bine? Pari cam palid.

— Am ieșit din spital azi… Dar sunt ok.

— Ai familie?

Am ezitat. — Da… dar fiecare cu ale lui.

A dat din cap înțelegător și nu a mai zis nimic până am ajuns la blocul meu mic din Mănăștur. Am urcat greu scările până la etajul trei. Ușa apartamentului era la fel de rece ca și banca din spital.

În zilele următoare am încercat să-mi revin fizic și psihic. Mergeam la recuperare, vorbeam rar cu colegii mei de la spital care mă sunau să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Dar familia… tăcere.

Într-o seară, am primit un telefon de la Radu.

— Salut, Dane! Ce faci?

— Bine… încerc să mă pun pe picioare.

— Ascultă… ai putea să-mi trimiți niște bani? Sunt cam strâmtorat luna asta.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Radu, abia am ieșit din spital! N-ați venit niciunul după mine! Nici măcar nu m-ai întrebat dacă sunt viu!

A tăcut câteva secunde.

— Știi cum e… fiecare cu problemele lui… Dar dacă poți…

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am plâns pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru că eram singur, ci pentru că mi-am dat seama că nu mai contez pentru nimeni din familia mea decât ca un portofel sau o povară.

Într-o zi am primit un mesaj de la Irina: „Mara vrea să te vadă.” Fetița mea avea 10 ani și nu mai vorbisem cu ea de luni bune. Am acceptat imediat.

Când a intrat pe ușă, Mara s-a uitat la mine cu ochii ei mari și curioși:

— Tati, ai fost bolnav?

— Da, iubita mea… dar acum sunt mai bine.

M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: — Să nu mai pleci niciodată.

Atunci am simțit că încă mai există speranță. Că poate dragostea nu moare chiar de tot, chiar dacă e acoperită de tăcere și dezamăgiri.

Într-o seară târzie am sunat-o pe mama.

— Mamă… știu că ai supărări pe mine, dar eu tot fiul tău rămân.

A oftat greu la telefon.

— Darius… mi-e greu să te văd așa slab. Mi-e frică să nu te pierd ca pe tata…

Atunci am înțeles: uneori oamenii fug nu pentru că nu le pasă, ci pentru că nu știu cum să gestioneze durerea sau rușinea.

Acum stau singur în apartament și mă gândesc: oare câți dintre noi ajungem să fim uitați chiar de cei pentru care am fi dat totul? Oare iertarea e posibilă când distanța dintre suflete devine prea mare? Voi ce credeți?