„Nu te întoarce, Ilinca” – poveste despre trădare, familie și curaj

— Ilinca, nu te mai întoarce! Nu merită! — vocea mamei mele răsuna în telefon, spartă de lacrimi și furie. Stăteam pe marginea patului din camera străină, cu valiza deschisă la picioare, și simțeam cum tot aerul din Italia devenise brusc prea greu de respirat. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul unde locuiam cu alte două femei din Vaslui, liniștea era spartă doar de suspinele mele.

Mâinile îmi tremurau pe telefon. „Nu pot să nu mă întorc, mamă. E fata mea acolo. E casa mea. Chiar dacă nu mai știu ce înseamnă acasă.”

Adevărul e că nu mai știam nimic. În urmă cu două săptămâni, primisem un mesaj de la vecina noastră, doamna Stela: „Ilinca, nu vreau să mă bag, dar l-am văzut pe Sorin cu alta. De mai multe ori. Să știi.” Am râs atunci amar, gândindu-mă că lumea nu are altceva de făcut decât să bârfească. Dar apoi au început să vină și alte semne: fiica mea, Mara, nu-mi mai răspundea la telefon decât monosilabic; Sorin era tot mai rece și grăbit când vorbeam.

Am muncit opt ani în Italia, la curățenie și la îngrijit bătrâni, ca să pot trimite bani acasă. Să aibă Mara haine frumoase la școală, să nu-i lipsească nimic. Să-și poată face liceul la oraș. Am ratat serbări, zile de naștere, am plâns în fiecare Ajun de Crăciun cu telefonul în mână, privind poze cu ei râzând la masa din bucătărie. Dar am crezut că sacrificiul meu are sens.

Când am ajuns acasă, după opt ore de drum cu autocarul și încă două cu microbuzul, Mara m-a întâmpinat la poartă cu ochii roșii și privirea în pământ.

— Mamă… — a șoptit ea, dar nu m-a îmbrățișat. Am simțit cum mi se rupe inima.

Sorin era în bucătărie, cu o cafea aburindă în față. Nu s-a ridicat când am intrat.

— Ai venit? — a spus sec.

— Da. Am venit.

A urmat o tăcere grea, ca o ceață groasă între noi. Mara s-a retras în camera ei. Eu am rămas în picioare, cu valiza lângă mine.

— Sorin… e adevărat ce se spune? — am întrebat încet.

El a oftat și a dat din cap.

— Da. M-am săturat să fiu singur. Tu ai ales să pleci. Eu am ales să rămân.

M-am prăbușit pe scaun. Toate sacrificiile mele păreau brusc inutile. M-am gândit la toate serile când plângeam singură într-o cameră rece din Torino, visând la ziua când o să fim iar împreună.

— Și Mara? Ce-i spunem?

— Știe deja — a spus el, fără să mă privească.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Mara nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Sorin pleca dimineața devreme și se întorcea târziu. Vecinii mă priveau pe furiș când ieșeam la magazin. Mama venea zilnic și încerca să mă convingă să divorțez.

— Ilinca, tu ai muncit ca o sclavă pentru ei! Și uite cum te răsplătesc! Nu meriți asta!

Dar eu nu știam ce meritam. Nu știam dacă pot să-l urăsc pe Sorin sau dacă trebuie să mă urăsc pe mine pentru că am lipsit atâția ani.

Într-o seară, Mara a intrat în camera mea fără să bată.

— Mamă… de ce nu ai rămas aici? De ce ai ales banii în locul meu?

M-am uitat la ea și am văzut toată durerea pe care o purta în sufletul ei adolescentin.

— N-am ales banii, Mara. Am ales să nu-ți lipsească nimic. Am ales să nu porți haine rupte la școală, să ai ce mânca…

— Dar mi-a lipsit mama! — a țipat ea și a izbucnit în plâns.

Am încercat s-o iau în brațe, dar m-a respins.

— Nu poți repara totul cu bani!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu vina mea, cu furia mea, cu neputința mea.

Într-o zi, Sorin mi-a spus că vrea să plece definitiv la cealaltă femeie.

— Nu mai are rost să ne mințim. Mara e mare acum. Se va obișnui.

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să urlu la el că mi-a distrus viața, dar n-am avut putere nici măcar pentru asta.

Au trecut luni de zile în care am încercat să refac relația cu Mara. Mergeam împreună la piață, îi găteam prăjiturile preferate, o ascultam când venea supărată de la liceu. Încet-încet, a început să-mi vorbească din nou. Dar între noi rămânea mereu un zid invizibil: anii pierduți.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Sorin m-a sunat:

— Ilinca… sunt bolnav. Medicul zice că nu mai am mult. Vreau să te văd. Să-mi spui că mă ierți.

Am stat ore întregi privind telefonul, neștiind ce să fac. Mama mi-a spus:

— Nu te duce! Nu merită nici măcar un adio!

Dar Mara m-a privit cu ochii ei mari și triști:

— Poate că ai nevoie tu de asta, mamă…

Am mers la spital cu inima strânsă ca un pumn de copil speriat. Sorin era slab și palid pe patul alb.

— Ilinca… îmi pare rău… Am fost un prost… Poți să mă ierți?

Lacrimi amare mi-au curs pe obraji.

— Nu știu dacă pot… Dar vreau să încerc…

Am ieșit din salon cu sufletul golit de ură și plin de întrebări fără răspuns.

Acum stau pe banca din fața casei noastre goale și mă gândesc: oare cât valorează iertarea? Oare cât costă anii pierduți pentru un viitor care n-a venit niciodată? Poate cineva să repare vreodată ce s-a rupt între noi?