Ultima primăvară: Dragoste și dezbinare la 75 de ani

— Tata, nu pot să cred că faci asta! — vocea Ioanei răsuna în sufrageria mică, încărcată de amintiri. Ochii ei, odinioară blânzi, erau acum plini de reproș. Mă uitam la ea, la Mihai, fiul meu cel mare, care stătea cu pumnii strânși pe genunchi, și la Maria, mezina, care își mușca buzele să nu plângă. Aveam 75 de ani și tocmai le spusesem că vreau să mă recăsătoresc cu Elena, o femeie pe care o cunoscusem la clubul de pensionari din cartier.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era o după-amiază de aprilie, cu miros de liliac proaspăt și soare blând. Elena râdea cu poftă la glumele mele stângace, iar eu simțeam cum inima îmi bate ca unui adolescent. După moartea soției mele, Anișoara, crezusem că nu voi mai iubi niciodată. Dar Elena mi-a adus primăvara în sufletul înghețat de ani și singurătate.

— Tata, nu te gândești la noi? — a izbucnit Mihai. — Ce-o să zică lumea? Ce-o să se întâmple cu casa? Cu moștenirea?

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Nu era vorba despre bani sau avere. Era vorba despre mine, despre dreptul meu la fericire. Dar cum să le explic asta copiilor mei, crescuți cu ideea că bătrânețea e doar așteptarea sfârșitului?

— Nu vreau să vă rănesc, dar am dreptul să fiu fericit, am spus încet.

Maria a izbucnit în plâns. — Nu pot să cred că ne faci asta după tot ce a fost mama…

Am simțit un nod în gât. Știam că nu va fi ușor, dar nu mă așteptam la atâta durere. În acea seară, am rămas singur în apartamentul meu mic din Drumul Taberei. Am privit poza Anișoarei pe noptieră și am șoptit: „Iartă-mă… dar nu mai pot trăi doar cu amintirile.”

Zilele au trecut greu. Copiii nu mi-au mai dat niciun semn. Doar Elena venea zilnic cu o pungă de covrigi calzi și zâmbetul ei larg.

— Nu te supăra pe ei, dragule — îmi spunea ea, mângâindu-mă pe obraz. — Le va trece.

Dar nu le-a trecut. Când am anunțat că ne vom căsători civil la primărie, Mihai mi-a trimis un mesaj sec: „Nu pot veni. Să fii fericit.” Ioana și Maria nu au răspuns deloc.

Nunta noastră a fost modestă: doi martori, un buchet de lalele și o fotografie făcută cu telefonul Elenei. Am râs și am plâns în același timp. M-am simțit vinovat și eliberat.

În primele luni de căsnicie, am redescoperit bucuria vieții: plimbări prin parc, seri cu ceai și povești, excursii scurte la Sinaia sau la Mogoșoaia. Dar golul lăsat de copii era mereu acolo, ca o rană care refuză să se vindece.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la Maria.

— Tata… — vocea ei era stinsă. — Poți să vii mâine la mine? Vreau să vorbim.

Am mers cu inima cât un purice. Maria locuia într-un bloc vechi din Militari, cu soțul și cei doi copii ai ei. M-a întâmpinat în prag cu ochii roșii.

— Nu pot să te iert încă… dar vreau să încerc să înțeleg. De ce ai ales-o pe Elena? De ce acum?

Am tăcut o vreme. Apoi i-am povestit despre singurătatea care mă apăsa ca o piatră pe piept, despre serile lungi în care vorbeam cu poza mamei ei, despre frica de a muri fără să mai simt iubire.

— Știi… — i-am spus — bătrânețea nu e doar despre pierdere. Poate fi și despre regăsire.

Maria m-a privit lung. — Mi-e greu să accept… dar poate ai dreptate.

A fost primul pas spre împăcare. Dar Mihai și Ioana au rămas departe. La Crăciun am primit doar un mesaj sec: „Sărbători fericite.”

Elena a încercat să mă încurajeze:

— Nu-i poți forța să te înțeleagă. Dar nici nu trebuie să-ți ceri scuze pentru că trăiești.

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă dragostea târzie merită prețul rupturii de cei dragi. Dacă nu cumva egoismul meu a distrus tot ce am construit o viață întreagă.

Dar apoi mă uit la Elena, la mâinile ei calde care-mi țin palma tremurândă, la ochii ei luminoși care mă privesc fără judecată, și simt că încă mai am dreptul la fericire.

Poate că bătrânețea nu e doar despre așteptare și resemnare. Poate că e despre curajul de a iubi din nou, chiar dacă lumea întreagă te judecă.

Oare cât valorează fericirea când trebuie s-o plătești cu singurătatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?