Nunta surorii mele ne-a destrămat familia: Mutarea bunicii a schimbat totul

— Nu vreau să mă mut aici! a izbucnit bunica, cu vocea tremurândă, în timp ce tata încerca să-i care valiza grea pe holul îngust al apartamentului nostru din Pitești. Mama își mușca buzele, încercând să nu plângă, iar eu stăteam în pragul camerei mele, cu mâinile strânse la piept, simțind cum aerul devine tot mai greu.

Totul începuse cu două luni în urmă, când Irina, sora mea mai mare, s-a măritat cu Radu. Nunta lor a fost o explozie de bucurie și culoare, dar pentru mine a însemnat începutul sfârșitului. De când Irina a plecat, casa a devenit mai tăcută, iar eu am rămas singură cu părinții și bunica. Mama a insistat să o aducem pe bunica la noi după ce a căzut și nu se mai putea descurca singură la țară. Tata n-a zis nimic, dar am văzut cum se închide în el cu fiecare zi.

— Nu pot să dorm aici, e prea mult zgomot! se plângea bunica în fiecare seară, bătând cu bastonul în podea. — La mine acasă era liniște!

Mama încerca să o liniștească:
— Mamă, aici ești în siguranță. Nu mai poți sta singură la țară.

Dar bunica nu voia să audă. Se certa cu tata pentru orice: televizorul prea tare, mâncarea prea sărată, geamul deschis sau închis. Tata răbufnea uneori:
— Dacă nu-ți convine, du-te înapoi la casa ta!

Atunci mama plângea pe ascuns în bucătărie, iar eu mă simțeam vinovată că nu pot face nimic. Îmi era dor de Irina. Îi scriam mesaje lungi pe WhatsApp:
„Nu mai suport atmosfera de acasă. Bunica se ceartă cu toți. Mama e mereu tristă. Tu cum te simți?”

Ea răspundea scurt:
„O să fie bine. Ai grijă de mama.”

Dar nu era bine. Într-o seară, după o ceartă aprinsă între tata și bunica despre cine să spele vasele, am ieșit pe balcon și am plâns până târziu. M-am întrebat dacă vreodată o să mai fim o familie ca înainte.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu Irina:
— Nu mai pot, Irina… Mă simt prinsă la mijloc. Mama taie tot timpul din carne vie. Tata nu mai vorbește cu mine decât despre facturi.

Am intrat în bucătărie și am văzut-o pe mama cu ochii roșii.
— Mamă, vrei să te ajut cu ceva?
Ea mi-a zâmbit forțat:
— Nu-i nevoie, draga mea. Du-te și citește-ți lecțiile.

Dar nu puteam să mă concentrez la nimic. Gândurile îmi fugeau mereu la cum era înainte: serile când stăteam toate trei la povești, râsetele Irinei, mirosul de cozonac al bunicii când venea în vizită doar de sărbători.

Într-o zi, bunica a căzut din nou în baie. Am găsit-o plângând pe gresie:
— De ce m-ați adus aici? Eu vreau acasă!

Am ajutat-o să se ridice și i-am șoptit:
— Și eu vreau acasă… dar nu mai știu unde e „acasă”.

Tata a venit nervos:
— Nu putem trăi așa! Fiecare zi e un chin!

Mama a izbucnit:
— Ce vrei să fac? S-o las pe mama ta pe drumuri?

Eu am fugit în camera mea și am trântit ușa. Am început să scriu în jurnal:
„Mă simt ca o străină în propria casă. Toată lumea se ceartă. Nimeni nu mă întreabă ce simt. Mi-e dor de Irina. Mi-e dor de liniște.”

Într-o seară, Irina a venit în vizită cu Radu. Atmosfera s-a schimbat brusc — toți încercau să pară normali. Bunica i-a spus Irinei:
— Tu ai avut noroc că ai scăpat!
Irina s-a uitat la mine lung și mi-a șoptit:
— Hai afară puțin.

Am ieșit pe scară și am izbucnit:
— Nu mai pot! Toată lumea se ceartă din cauza bunicii! Mama e mereu tristă, tata e nervos… Eu nu mai exist pentru ei!
Irina m-a strâns în brațe:
— Știu că e greu… Dar trebuie să ai răbdare. Poate cândva o să fie mai bine.

Dar nu era destul. În fiecare zi mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele nu mă înțelegeau — ele aveau familii „normale”, fără certuri zilnice și fără sentimentul ăsta de sufocare.

Într-o noapte am visat că fug de acasă și ajung într-un oraș necunoscut unde nimeni nu mă cunoaște și nimeni nu mă întreabă nimic. M-am trezit plângând și mi-am dat seama că nu vreau să fug — vreau doar să fiu văzută și ascultată.

Într-o zi am avut curajul să-i spun mamei ce simt:
— Mamă, eu nu mai pot trăi așa… Simt că mă sufoc între voi toți.
Mama m-a privit lung și a început să plângă:
— Știu… Și eu simt la fel.

A fost pentru prima dată când am simțit că nu sunt singură cu durerea mea.

Acum stau la biroul meu și scriu aceste rânduri, întrebându-mă: câte familii se destramă încet din cauza sacrificiilor făcute din iubire? Oare cât putem duce până ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi prinși între loialitatea față de familie și propriile vise?