Trădată de propria mamă: Povestea unei moșteniri furate

— Nu te mai agita, Irina, totul e rezolvat, mi-a spus mama, cu vocea ei calmă, aproape rece, în timp ce eu stăteam în mijlocul sufrageriei, cu actele tatălui meu răspândite pe masă. Era la două săptămâni după înmormântare și încă nu-mi revenisem din șocul pierderii. Dar ceea ce avea să urmeze era mult mai greu de suportat decât moartea lui.

Tata fusese un om simplu, muncitor, care toată viața a strâns bănuț cu bănuț pentru casa noastră din Ploiești. Îmi amintesc cum îmi spunea: „Irina, tot ce am e pentru tine. Să nu-ți fie teamă niciodată că vei rămâne singură.” Dar după ce s-a stins, am simțit că lumea mea se prăbușește. Mama părea distantă, preocupată de altceva. Nu plângea, nu vorbea despre el, doar își făcea treburile prin casă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o seară, am găsit-o răsfoind niște hârtii vechi în dormitor. Am intrat fără să bat și am văzut-o cum ascundea repede ceva sub pernă.

— Ce faci acolo? am întrebat-o suspicioasă.
— Nimic important. Sunt doar niște acte vechi, nu te băga.

Dar nu m-am putut abține. După ce a ieșit din cameră, am căutat sub pernă și am găsit un contract de vânzare-cumpărare. Casa noastră era trecută pe numele ei, cu o semnătură falsificată a tatălui meu. M-am prăbușit pe pat, simțind cum mă sufoc de furie și neputință.

A doua zi am confruntat-o:
— Cum ai putut să faci asta? Tata a vrut ca eu să rămân aici! De ce ai trecut totul pe numele tău?

Mama s-a uitat la mine cu o privire rece, pe care nu i-o cunoșteam:
— Nu știi tu ce e viața, Irina. Eu am muncit cot la cot cu el. Casa asta e a mea. Tu ai să-ți faci viața ta.

Am izbucnit în plâns. Nu-mi venea să cred că femeia care mă crescuse cu atâta grijă putea să mă trădeze atât de crunt. Am încercat să vorbesc cu unchiul meu, Gheorghe, fratele tatei. El a oftat adânc:
— Irina, știam că ceva nu e în regulă. Mama ta mereu a vrut să controleze totul. Dar să știi că nu ești singura care trece prin asta. În multe familii se întâmplă la fel…

Am început să investighez mai mult. Am mers la notarul familiei, doamna Popescu, care m-a privit cu milă:
— Dragă Irina, actele sunt legale acum. Dacă vrei să contești, va trebui să mergi în instanță. Dar pregătește-te pentru o luptă lungă și dureroasă.

Nopțile au devenit un chin. Mă întrebam dacă merită să-mi distrug relația cu mama pentru niște ziduri reci. Dar nu era vorba doar despre casă. Era despre promisiunea tatălui meu și despre dreptatea pe care o simțeam că trebuie să o apăr.

Prietenii mei încercau să mă susțină:
— Irina, poate mama ta are motivele ei… Poate îi e frică să nu rămână singură.

Dar eu simțeam că nu pot trece peste trădarea asta. Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la tata, ascunsă într-un sertar:
„Irina, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Să nu lași pe nimeni să-ți ia ceea ce ți se cuvine. Ai grijă de tine și luptă pentru adevăr.”

Cuvintele lui mi-au dat curaj. Am decis să merg mai departe cu procesul, chiar dacă mama m-a amenințat că nu mă va mai primi niciodată în casă.

— Dacă faci asta, să nu te mai întorci! a țipat ea într-o seară când i-am spus decizia mea.
— Poate că nici nu mai am unde să mă întorc… i-am răspuns printre lacrimi.

Procesul a durat doi ani. Mama a venit cu martori falși, rude care au mințit pentru ea. Am simțit cum fiecare zi mă rupe tot mai mult de familia mea. La final, judecătorul a decis că actele sunt valide și casa rămâne a mamei mele.

Am pierdut tot: casa copilăriei mele și relația cu singura persoană care mi-a mai rămas din familie. Am plecat la București, unde am început o viață nouă într-o garsonieră micuță, cu sufletul gol și inima frântă.

Uneori mă sună Gheorghe să mă întrebe dacă sunt bine:
— Ține capul sus, Irina! Nu banii sau casele ne definesc ca oameni.

Dar uneori noaptea mă întreb: oare voi putea vreodată să-mi iert mama? Oare cât valorează o familie dacă e construită pe minciuni și trădări?

Poate că adevărata moștenire pe care mi-a lăsat-o tata e curajul de a lupta pentru mine însămi. Dar voi? Ați putea ierta o astfel de trădare? Sau există lucruri peste care nu se poate trece niciodată?