Am dat totul pentru tine, dar acum nu mai am loc în viața ta – Mărturia unei mame rănite

— Ana, ai timp să vorbim puțin? vocea mea tremura, deși încercam să par calmă. O urmăream cum își strânge grăbită geanta, cu ochii lipiți de ecranul telefonului.

— Nu acum, mamă, întârzii la serviciu. Poate diseară, dacă nu adorm devreme, mi-a răspuns fără să mă privească.

Ușa s-a trântit ușor în urma ei, iar eu am rămas singură în bucătăria care altădată era plină de râsete și miros de plăcintă cu mere. M-am așezat la masă, cu mâinile strânse una în cealaltă, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Unde s-a rupt firul dintre noi?

Am crescut-o singură pe Ana după ce tatăl ei, Sorin, a plecat când ea avea doar șase ani. Nu am avut timp să plâng sau să mă gândesc la mine. Tot ce conta era să-i fie ei bine. Am muncit două joburi, am renunțat la ieșiri cu prietenele, la vacanțe, la orice vis personal. Fiecare leu pe care îl câștigam mergea la meditații, haine noi sau excursii cu școala. Îmi spuneam mereu că sacrificiul meu va fi răsplătit cu dragostea și recunoștința ei.

Anii au trecut repede. Ana a crescut frumos, a intrat la facultate la București și am fost atât de mândră! Îmi trimitea mesaje scurte: „Sunt bine”, „Am luat examenul”, „Merg la bibliotecă”. Îmi lipseau serile când stăteam împreună pe canapea și povesteam despre orice. Dar îmi spuneam că e normal, că așa e vârsta.

Când s-a întors acasă după facultate, am sperat că vom regăsi apropierea pierdută. Dar Ana era mereu ocupată: serviciu nou, prieteni noi, planuri despre care nu-mi vorbea niciodată. Încercam să mă apropii de ea, să-i gătesc mâncărurile preferate sau să o întreb cum îi merge la birou. De fiecare dată primeam răspunsuri scurte sau un zâmbet absent.

Într-o seară, după ce am insistat să luăm cina împreună, Ana a oftat vizibil iritată:

— Mamă, nu mai sunt copilul tău mic! Am nevoie de spațiu. Nu trebuie să știi tot ce fac.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să-i explic:

— Nu vreau să te controlez, Ana. Mi-e doar dor de tine…

— Știu, dar mă sufoci uneori. Lasă-mă să trăiesc viața mea!

Am tăcut. Am simțit că orice aș spune ar agrava lucrurile. După acea discuție, Ana a început să stea tot mai mult plecată de acasă. Uneori nu venea nici la cină, alteori intra direct în cameră și nu mai ieșea până dimineața.

Într-o duminică, când am încercat să-i propun să mergem împreună la mormântul bunicii – un obicei pe care îl aveam de ani de zile – mi-a spus sec:

— Nu pot azi, am alte planuri. Poate altădată.

Am rămas singură pe aleea cimitirului, cu florile în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am dat prea mult? Poate i-am arătat prea puțin că și eu sunt om și am nevoie de afecțiune? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă pentru o femeie adult?

Sora mea, Elena, mă sună des și încearcă să mă liniștească:

— Maria, copiii din ziua de azi sunt altfel. Nu te mai învinovăți atâta! Ai făcut tot ce ai putut.

Dar nu pot să nu mă gândesc la toate serile când am stat trează lângă patul Anei când avea febră sau la zilele când îi făceam pachețelul pentru școală cu grijă să nu-i lipsească nimic. Nu pot să nu simt că meritam mai mult decât indiferență.

Într-o seară ploioasă, Ana a venit acasă târziu. Am auzit-o plângând în cameră și m-am apropiat ușor de ușă:

— Ana… pot intra?

— Lasă-mă în pace! a strigat ea printre suspine.

Am stat câteva minute cu mâna pe clanță, neștiind dacă să intru sau nu. În cele din urmă am plecat la mine în cameră și am plâns în tăcere. M-am simțit inutilă și respinsă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana la masă cu ochii umflați de nesomn.

— Vrei să vorbim? am întrebat timid.

— Nu acum… Poate altădată…

Și altădată nu a mai venit niciodată.

Au trecut luni de atunci. Ana s-a mutat cu chirie aproape de serviciu și vine rar acasă. Vorbim scurt la telefon: „Sunt bine”, „Nu am timp”, „Poate ne vedem luna viitoare”. Casa e tot mai goală și liniștea apasă ca o povară grea pe umerii mei.

Uneori mă uit la pozele cu noi două din copilărie și mă întreb dacă dragostea unei mame poate fi vreodată prea mult sau prea puțin. Dacă sacrificiul meu a fost greșit sau dacă pur și simplu fiecare copil trebuie lăsat să zboare chiar dacă doare.

Merg des prin parc și privesc mamele tinere cu copiii lor mici. Le aud râzând împreună și îmi vine să le spun: „Bucurați-vă cât puteți! Vine o zi când copilul vostru va avea nevoie de spațiu… și voi veți rămâne cu dorul.”

Poate că trebuie să învăț să trăiesc pentru mine acum. Sora mea îmi spune mereu:

— Maria, încearcă să-ți găsești un hobby! Ieși cu prietenele! Viața nu s-a terminat!

Dar cum să umplu golul lăsat de Ana? Cum să nu mă simt vinovată pentru fiecare gest care poate a împins-o departe?

M-am gândit adesea: oare dacă aș fi fost mai puțin protectoare… sau dacă i-aș fi arătat mai mult că am și eu nevoie de ea… ar fi fost altfel?

Poate că fiecare mamă ajunge într-o zi aici: la granița dintre iubire și renunțare. Dar cum poți lăsa copilul pe care l-ai iubit cel mai mult să plece fără să te simți abandonată?

M-am întrebat mereu: Oare dragostea unei mame poate sufoca? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât sacrificiul nu mai valorează nimic? Voi ce credeți?