Umbra unei a doua șanse

Sunetul soneriei a tăiat liniștea apartamentului ca o lamă subțire. M-am ridicat brusc de pe canapea, cu inima bătându-mi în tâmple. Era același sunet ca întotdeauna, dar corpul meu reacționa altfel acum. Pașii spre ușă i-am numărat ca pe niște respirații înainte de a mă scufunda sub apă. Am deschis și l-am văzut: același palton gri, dar parcă prea larg pentru umerii lui, aceeași privire, dar cu ochii adânciți în cearcăne. Vlad.

— Ana… pot să intru?

Vocea lui era stinsă, ca o rugăciune spusă prea târziu. Pentru o clipă am vrut să trântesc ușa, să-l las afară în frigul care îi roșise obrajii. Dar mâna mi-a rămas pe clanță, iar el a pășit încet în holul nostru, ca un străin care nu-și mai găsește locul.

— Ce cauți aici? am întrebat, încercând să-mi țin glasul ferm.

A lăsat geanta jos și s-a uitat la mine cu o vinovăție pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Am greșit. Știu că nu merit… dar vreau să încercăm din nou. Te rog.

Un an. Un an fără niciun semn de viață. Un an în care am învățat să dorm singură, să gătesc pentru unul, să mă uit la filme fără să comentez cu nimeni. Un an în care am plâns până am crezut că nu mai am lacrimi și am urât oglinda pentru că îmi arăta mereu aceeași femeie părăsită.

— Ai venit după ce ai terminat cu ea? Sau nu te-a mai vrut?

A tresărit. Știa că nu va fi ușor. S-a așezat pe marginea scaunului din hol, cu mâinile strânse între genunchi.

— Nu mai contează ce a fost acolo. Am fost un laș. Am fugit de tot ce era greu aici, de tine, de noi… Dar nu pot trăi fără tine, Ana.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cuvintele lui erau exact ce mi-am dorit să aud în fiecare noapte de singurătate, dar acum păreau goale, ca niște ecouri dintr-o altă viață.

— Știi cât de greu mi-a fost? Să le explic părinților mei de ce nu mai vii la masă de Crăciun? Să le spun colegelor că nu ești plecat în delegație, ci că m-ai lăsat pentru alta?

A lăsat capul în jos. Am văzut cum îi tremură umerii.

— Nu pot schimba trecutul. Dar vreau să-ți arăt că pot fi alt om.

Am izbucnit în râs, un râs amar care m-a surprins și pe mine.

— Oamenii nu se schimbă peste noapte, Vlad! Ai distrus tot ce aveam împreună! Cum să te cred?

A ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi.

— Nu mă crede acum. Lasă-mă să-ți demonstrez. Dă-mi o șansă… doar una.

Am simțit cum se adună toate amintirile: vacanța la mare când ne-am certat pentru prima dată și totuși ne-am împăcat râzând; serile când venea acasă obosit și adormea cu capul pe umărul meu; promisiunea că vom avea copii într-o zi. Toate astea păreau atât de departe acum.

Telefonul a sunat brusc. Era mama.

— Ana, totul e bine? Ai vocea ciudată…

— Da, mamă… doar sunt obosită.

Nu puteam să-i spun că Vlad era aici. Știam ce ar fi zis: „Nu-l primi înapoi! Odată trădător, mereu trădător!” Dar inima mea nu era atât de sigură ca a ei.

După ce am închis, Vlad s-a ridicat și a venit spre mine.

— Îți amintești când ți-am promis că nu te voi răni niciodată?

— Da. Și ai mințit.

A oftat adânc.

— Am fost slab. Am crezut că altundeva e mai bine… dar tot ce am găsit a fost goliciune. Nu vreau să trăiesc fără tine.

M-am uitat la el și am văzut omul pe care l-am iubit cândva, dar și străinul care m-a abandonat fără nicio explicație. În mine se dădea o luptă între dorința de a-l îmbrățișa și nevoia de a-l alunga pentru totdeauna.

— Vlad, nu știu dacă pot să te iert. Poate că nici nu ar trebui…

A făcut un pas înapoi și s-a oprit lângă ușă.

— Dacă vrei să mă dai afară, o să plec. Dar dacă vrei să încercăm… sunt aici. Pentru cât timp vei avea nevoie.

Am rămas tăcută câteva minute. În minte mi se derulau toate serile petrecute singură, toate întrebările fără răspuns, toate speranțele spulberate. Dar undeva, adânc în sufletul meu, încă mai exista o scânteie de iubire — sau poate doar dorința disperată de a nu fi singură.

— Poți rămâne… pe canapea. Atât pentru început.

A zâmbit trist și a dat din cap.

În acea noapte n-am dormit deloc. L-am auzit cum oftează din camera alăturată și m-am întrebat dacă nu cumva fac cea mai mare greșeală din viața mea. Dimineața, când am intrat în bucătărie, Vlad făcea cafeaua — exact cum făcea înainte să plece. Pentru o clipă am simțit că timpul s-a întors cu un an în urmă. Dar apoi mi-am amintit tot ce s-a întâmplat și m-am retras în carapacea mea.

Zilele au trecut greu. Părinții mei au aflat că Vlad s-a întors și au venit imediat la mine.

— Ana, nu poți fi atât de naivă! a spus tata răspicat. Oamenii ca el nu se schimbă!

Mama plângea încet la masa din bucătărie.

— Fata mea, meriți mai mult decât firimituri…

Vlad a stat tăcut tot timpul, cu privirea în podea. După ce au plecat ai mei, m-a privit lung:

— Nu vreau să te pun între mine și familia ta…

— Prea târziu pentru asta…

Într-o seară ploioasă, m-am întâlnit cu prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Ești sigură că vrei să-i dai o șansă? Poate doar te temi să fii singură…

Am oftat adânc:

— Nu știu ce vreau. Îl iubesc încă… sau poate iubesc doar amintirea lui.

Ioana m-a strâns de mână:

— Fii sinceră cu tine însăți. Nu-i datora nimic!

Seara aceea m-a făcut să mă gândesc la cine sunt eu fără Vlad. Cine e Ana fără rolul de soție? Poate că meritam mai mult decât o a doua șansă oferită unui om care m-a abandonat când aveam cea mai mare nevoie de el.

Într-o dimineață l-am găsit pe Vlad împachetându-și lucrurile.

— Pleci?

— Dacă asta vrei tu… Nu vreau să te țin legată de trecutul meu.

M-am uitat la el și am simțit un val de liniște ciudată.

— Nu știu dacă pot ierta totul acum… dar știu că trebuie să mă regăsesc întâi pe mine însămi.

A dat din cap și a ieșit încet pe ușă, fără reproșuri, fără promisiuni goale.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare cât valorează o a doua șansă? Și cine decide dacă merită oferită — inima sau rațiunea?