„Sora mea a cerut rambursarea cu dobândă după ani de tăcere”

Crescând într-un oraș mic din România, Viorica și eu am avut o rivalitate tipică între frați, dar a noastră părea mai intensă decât în majoritatea cazurilor. Viorica, întotdeauna mai asertivă și competitivă, transforma totul într-un concurs, de la note până la prieteni. Eu, Liana, mă găseam constant în umbra ei, încercând să-mi sculptez propria identitate.

Părinții noștri erau iubitori, dar adesea ocupați, lăsându-ne pe Viorica și pe mine să ne descurcăm mai mult singure. Acest mediu a alimentat doar rivalitatea noastră, deoarece amândouă căutam atenția și aprobarea părinților noștri. Când părinții noștri au decedat neașteptat într-un accident de mașină, eram doar la începutul vieții de adult. Eu aveam 21 de ani, iar Viorica 24.

Urmările morții părinților noștri au fost haotice. În mijlocul durerii și pierderii, a apărut problema moștenirii. Părinții noștri lăsaseră în urmă o casă de familie modestă, care, conform testamentului lor, trebuia împărțită în mod egal între noi. Am presupus că Viorica și cu mine fie vom vinde casa și ne vom împărți banii, fie una dintre noi va cumpăra partea celeilalte.

La biroul avocatului, Viorica a declarat că nu vrea nicio parte din casă sau banii din vânzarea ei. Ea locuia în București la acea vreme, lucrând într-un job competitiv în finanțe, și susținea că se descurcă suficient de bine pentru a nu avea nevoie de bani. A insistat ca eu să iau casa, spunând că nu vrea să aibă de-a face cu ea sau cu amintirile pe care le păstra.

Cu reticență, am acceptat. M-am mutat în casă, recunoscătoare pentru un loc în care să trăiesc, dar copleșită de responsabilitate și de amintirile pe care fiecare cameră le evoca. Am renovat casa, am investit în a o face din nou un cămin, și în cele din urmă, viața mea a început să capete formă. M-am căsătorit, am avut copii, și casa a devenit un cămin plin de amintiri noi.

Au trecut șapte ani fără prea multă comunicare cu Viorica, în afară de actualizări ocazionale sau urări de sărbători. Apoi, din senin, am primit o scrisoare de la ea. În ea, Viorica cerea să-i plătesc valoarea actuală de piață a jumătate din casă, plus dobândă – o sumă care era aproape dublă față de ce ar fi fost la momentul decesului părinților noștri.

Am fost uluită. Scrisoarea era formală, rece și amenințătoare din punct de vedere legal. Viorica scria că fusese sub stres emoțional în momentul deciziei sale și că acum își recunoștea valoarea moștenirii. Avea nevoie de bani, spunea ea, din cauza unor investiții proaste și a unei scăderi a situației sale financiare.

Cererea ei m-a pus într-o situație dificilă. Să o plătesc pe Viorica ar însemna să contractez un credit ipotecar mare împotriva casei, ceea ce ar putea destabiliza securitatea financiară a familiei mele. Refuzul ar putea însemna să mergem în instanță, cu tot stresul și costul pe care litigiul le presupune.

Am încercat să iau legătura cu Viorica, sperând să discutăm situația și poate să găsim un teren comun. Dar ea a fost inflexibilă, insistând că este dreptul ei să-și revendice acum partea. Sora pe care o cunoșteam odinioară, care refuzase categoric moștenirea, se transformase într-o străină mânată de disperare financiară.

Situația rămâne nerezolvată, aruncând o umbră peste ceea ce a fost cândva sanctuarul meu. Casa nu mai pare în întregime ca acasă, umbrită de disputa în curs. Viorica și cu mine suntem mai departe una de cealaltă ca niciodată, legate doar de o luptă juridică care nu promite câștigători reali.