Portofelul lui Radu și închisoarea mea: Povestea unui mariaj fără libertate

— Unde ai fost? De ce ai cheltuit 30 de lei la magazin? Vocea lui Radu răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu faianța veche și miros de cafea arsă. Îmi strâng mâinile pe lângă corp, încercând să-mi ascund tremurul. „Am luat lapte și pâine pentru copii, Radu. Și niște mere.”

Se apropie de mine, cu portofelul lui negru în mână, acel portofel care a devenit simbolul puterii lui asupra mea. Îl deschide teatral, numără banii cu gesturi largi, apoi îl închide la loc. „Data viitoare să mă întrebi înainte! Nu suntem banca ta!”

Așa începe fiecare zi de doisprezece ani. Mă numesc Ivona și am 38 de ani. Am doi copii, Ana și Vlad, care au crescut văzându-mă cum mă micșorez pe zi ce trece. Când m-am căsătorit cu Radu, aveam vise simple: o familie unită, o casă caldă, liniște. Dar liniștea s-a transformat în tăcere apăsătoare, iar casa a devenit o închisoare cu pereți subțiri.

La început, controlul lui părea grijă. „Lasă că mă ocup eu de bani, tu ai grijă de copii.” „Nu te obosi cu facturile, nu e treaba ta.” Dar încet-încet, am rămas fără prietene, fără job, fără cont bancar. Orice leu cheltuit trebuia justificat cu bonuri și explicații. Dacă primeam bani de la mama, trebuia să-i dau socoteală. Dacă primeam un cadou de la sora mea, se supăra că nu l-a aprobat el.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să-i spun că mă simt sufocată. „Radu, vreau să lucrez din nou. Mă simt inutilă.” S-a uitat la mine ca la un copil obraznic: „Nu avem nevoie de banii tăi! Cine are grijă de copii dacă tu pleci? Ce-o să zică lumea dacă nevasta mea stă toată ziua pe drumuri?”

Am tăcut. Am tăcut ani la rând. M-am pierdut printre cumpărături mici și griji mari. Am început să mă uit în oglindă și să nu mă mai recunosc. Când Ana a venit într-o zi acasă plângând că o colegă i-a spus că mama ei nu muncește „ca toate celelalte mame”, am simțit cum mă sufoc.

Într-o duminică, la masa de prânz, Vlad a spart din greșeală un pahar. Radu a țipat la el atât de tare încât băiatul s-a ascuns sub masă. „Ești prost ca mă-ta!” a urlat el. Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine.

Am început să strâng bani pe ascuns: câte 5 lei rămași de la piață, câte 10 lei primiți de la mama când venea în vizită. Am vorbit cu vecina mea, doamna Lidia, care mi-a spus: „Ivona, nu ești singură. Sunt multe femei ca tine.” Mi-a dat numărul unei consiliere psihologice gratuite pentru femei abuzate.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, după o ceartă în care Radu m-a acuzat că i-am pierdut portofelul (deși era chiar pe masa din sufragerie), am luat copiii și am plecat la mama. Am stat acolo două săptămâni, timp în care Radu mi-a trimis zeci de mesaje: ba rugăminți, ba amenințări.

„Dacă nu te întorci, îți iau copiii!”
„Fără mine nu ești nimic!”
„Te rog, hai acasă, promit că mă schimb.”

Mama m-a ținut strâns în brațe: „Ivona, nu te mai întoarce. Nu meriți viața asta.” Dar eu mă simțeam vinovată față de copii. Vlad plângea noaptea după tatăl lui. Ana mă întreba dacă o să avem vreodată din nou o familie normală.

Am acceptat să mergem la consiliere de familie. Radu a venit la două ședințe și apoi a refuzat să mai participe: „Nu am eu nevoie de psihologi! Tu ești nebună!”

Am început să caut un job part-time. Am găsit ceva la un magazin alimentar din cartier. Primele salarii le-am pus într-un cont pe numele meu. Pentru prima dată după ani de zile, am simțit că respir.

Radu a încercat să mă convingă să mă întorc: „Gândește-te la copii! Ce-o să zică lumea?” Dar lumea deja vorbea — despre țipetele din apartamentul nostru, despre cum nu ieșeam niciodată singură din casă.

După șase luni de separare, am intentat divorțul. A fost greu — procesele au durat aproape un an. Radu a încercat să mă facă să par instabilă psihic în fața judecătorului. A încercat să-i întoarcă pe copii împotriva mea.

Dar Ana și Vlad au spus adevărul: „Tata țipa mereu la mama.” „Mama plângea des.”

Când am ieșit din tribunal cu hotărârea definitivă în mână, am simțit că mi se deschid plămânii pentru prima dată după doisprezece ani.

Acum locuim într-un apartament mic cu două camere. Nu e ușor — banii sunt puțini, copiii încă suferă după tatăl lor uneori. Dar suntem liberi. Pot cumpăra o ciocolată fără să dau explicații nimănui. Pot râde fără teamă că cineva mă va face să mă simt mică.

Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc încă în teroarea unui portofel? Câte Ivona mai există în blocurile gri ale orașului? Și câți copii cresc crezând că iubirea înseamnă control?

Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să găsească curajul să spună: „Ajunge!”

Oare cât valorează libertatea unei femei? Și cine are dreptul să-i pună preț?