Inima lui Petru: Între durerea pierderii și speranța renașterii

— Nu, nu! Petru, răspunde-mi! — am urlat în acea noapte rece de februarie, cu mâinile tremurânde pe telefon, încercând să-mi sun fiul. Era trecut de miezul nopții și nu ajunsese acasă. În mintea mea, fiecare secundă era un strigăt de disperare. Soțul meu, Doru, încerca să mă liniștească, dar ochii lui trădau aceeași teamă.

Apoi a sunat telefonul. Un număr necunoscut. Am răspuns cu inima în gât. — Doamnă Ionescu? Sunt de la Spitalul Județean. Vă rog să veniți urgent…

Nu-mi amintesc drumul până la spital. Doar frigul, luminile intermitente ale ambulanței și vocea medicului care mi-a spus: „Petru a suferit un accident grav. Îmi pare rău…” Lumea mea s-a prăbușit. Am căzut în genunchi pe holul alb, rece, urlând fără sunet. Doru m-a ținut strâns, dar nimic nu putea opri valul de durere care mă sfâșia.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar continuu. Mama mea, Elena, a venit din sat să stea cu noi. Încerca să mă facă să mănânc, dar orice înghițitură era ca o piatră în stomac. Sora mea, Anca, plângea în fiecare colț al casei. Prietenii lui Petru veneau cu flori și lacrimi, dar niciun cuvânt nu putea umple golul lăsat de el.

În a treia zi, un medic tânăr, cu ochii roșii de oboseală, a venit la noi: — Doamnă Ionescu, știu că e greu… dar Petru poate salva alte vieți. Inima lui e puternică. V-ați gândit la donare?

Am simțit că mă sufoc. Doru s-a ridicat brusc: — Cum poți să ne ceri asta? E copilul nostru!

Dar eu m-am uitat la poza lui Petru de pe telefon — zâmbetul lui larg, ochii verzi plini de viață. Dacă el ar fi fost aici, ce ar fi făcut? Știam răspunsul. Petru era genul care dădea ultimul sandviș colegului flămând sau își rupea banii de buzunar pentru cineva necunoscut.

— Da — am spus încet. — Vreau ca inima lui să bată mai departe.

Doru a izbucnit în plâns și a ieșit din salon. Mama m-a strâns la piept: — Ești sigură? Nu te vei ierta niciodată dacă regreți…

— Nu pot să-l aduc înapoi, mamă. Dar pot să dau altcuiva o șansă.

Așa am ajuns să o cunosc pe Valentina. Avea doar 24 de ani și suferea de o boală cardiacă rară. Era pe lista de transplant de luni întregi. Când am văzut-o prima dată după operație, era slabă, cu ochii mari și speriați, dar zâmbea printre lacrimi.

— Nu știu cum să vă mulțumesc… — mi-a spus ea cu voce tremurată. — Datorită dumneavoastră… datorită lui Petru… trăiesc.

Am simțit o durere ciudată — un amestec de bucurie amară și dor sfâșietor. Am atins mâna Valentinei și am simțit pulsul inimii lui Petru sub pielea ei. M-am întrebat dacă el mă simte acolo, dacă știe că nu l-am uitat.

Viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Doru nu a putut accepta mult timp decizia mea. Ne-am certat nopți întregi:

— Tu ai ales pentru el! Poate nu asta ar fi vrut! — striga el.

— Dar eu îl cunoșteam! Știu ce inimă avea! — îi răspundeam printre lacrimi.

Sora mea Anca m-a sprijinit mereu: — Ai făcut ce era mai bine. Petru ar fi fost mândru.

Dar mama… mama încă aprinde lumânări pentru sufletul lui și mă privește uneori cu tristețe: — Poate că ai salvat o viață, dar ai pierdut o parte din tine.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi găsesc liniștea printre lucrurile lui Petru — tricoul preferat cu Steaua, chitara pe care o ciupea seara pe balcon, jurnalul în care scria poezii despre iubire și libertate.

Valentina mă sună uneori: — Doamnă Ionescu, azi am alergat în parc! Inima lui Petru e puternică… simt că trăiesc pentru amândoi.

Uneori mă duc la cimitir și îi vorbesc lui Petru:

— Inima ta bate încă, dragul meu… dar oare sufletul tău e împăcat?

Mă întreb adesea: am făcut bine? Poate că nu voi ști niciodată răspunsul. Dar știu că dragostea nu moare odată cu trupul.

Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales? Cum poți împărți durerea cu speranța fără să te pierzi pe tine însuți?