„Dă-mi casa ta și-ți dau a mea” – Povestea unei familii sfâșiate de lăcomie

— Nu te supăra, Ilinca, dar cred că ar fi mai bine pentru toți dacă am face schimb de apartamente. Tu și Vlad ați avea mai mult spațiu aici, iar eu m-aș descurca perfect în garsoniera voastră. Dar, bineînțeles, ar trebui să-mi cedezi actele pe apartamentul acesta. E doar o formalitate, dragă.

Cuvintele soacrei mele, Mariana, au căzut ca un trăsnet într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și Vlad, soțul meu, se uita absent la televizor. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Mariana încerca să-și impună voința, dar acum era vorba despre casa noastră, singurul loc unde mă simțeam în siguranță.

— Nu înțeleg de ce trebuie să facem asta, am spus încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Mariana a zâmbit fals:

— E spre binele vostru! Garsoniera voastră e mică, iar aici aveți două camere. Eu nu am nevoie de atâta spațiu. Și oricum, tu știi că eu nu aș face nimic să vă rănesc.

Vlad a ridicat din umeri, evitând privirea mea. Știam că nu vrea să se certe cu mama lui. De când ne-am mutat împreună, între mine și Mariana s-a instalat o tensiune mocnită. Îmi critica mereu modul în care gătesc, cum cresc copilul sau chiar felul în care mă îmbrac. Dar acum era altceva. Acum voia să-mi ia casa.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întors pe toate părțile, ascultând respirația grea a lui Vlad și gândindu-mă la copilul nostru, Daria, care dormea liniștită în camera cealaltă. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez. Poate chiar ar fi mai bine pentru noi să avem mai mult spațiu… Dar de ce trebuia să-i cedez actele? De ce nu puteam face un contract simplu de schimb?

A doua zi am încercat să discut cu Vlad.

— Vlad, nu ți se pare ciudat că mama vrea să-i dau actele pe apartament?

El a oftat:

— Ilinca, știi cum e mama… Vrea să controleze totul. Dar poate chiar are dreptate. Aici e mai mult loc pentru Daria.

— Și dacă după ce îi dau actele ne dă afară? Dacă rămânem pe drumuri?

Vlad a tăcut. Știam că nu va lua niciodată partea mea în fața mamei lui. M-am simțit singură și trădată.

În zilele următoare, Mariana a început să mă preseze tot mai mult. Îmi trimitea mesaje cu linkuri la articole despre „importanța spațiului pentru copii”, îmi aducea prietenele ei ca martori care povesteau cât de bine le-a fost după ce au făcut schimburi similare în familie. Simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după ce Daria a adormit, Mariana a venit din nou la noi.

— Ilinca, trebuie să iei o decizie. Nu poți să mă ții pe loc la nesfârșit. Ori facem schimbul acum, ori… nu știu ce se va întâmpla.

Am simțit o amenințare în vocea ei. M-am uitat la Vlad, dar el privea în gol.

— Nu pot să-ți dau actele pe apartament. Putem face un contract legal de schimb, dar nu pot renunța la singura mea siguranță.

Mariana s-a ridicat brusc:

— Atunci să știi că nu mai ai ce căuta aici! Vlad, tu vii cu mine sau rămâi cu ea?

Vlad s-a ridicat încet și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am rămas singură cu Daria și cu un gol imens în suflet.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mariana i-a sunat pe părinții mei și le-a spus că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Prietenele comune au început să mă evite. Vlad s-a mutat temporar la mama lui „ca să nu se certe”, iar eu am rămas singură cu Daria într-o garsonieră mică și rece.

Am plâns nopți întregi, simțindu-mă vinovată că nu pot oferi mai mult copilului meu. Dar ceva din mine s-a încăpățânat să reziste. Am început să caut informații despre drepturile mele legale, am vorbit cu un avocat și am aflat că Mariana nu poate face nimic fără acordul meu scris.

Într-o zi, Vlad a venit la mine cu ochii roșii:

— Mama zice că dacă nu-i dai apartamentul, divorțează de mine.

— Vlad, tu ce vrei? Vrei să ne pierdem casa pentru liniștea mamei tale?

A tăcut din nou. Atunci am realizat că lupta mea nu era doar cu Mariana, ci și cu frica lui Vlad de a-și dezamăgi mama.

Am decis să nu cedez. Am strâns din dinți și am continuat să merg la serviciu, să am grijă de Daria și să sper că Vlad va deschide ochii. După câteva luni de tăcere și certuri prin telefon, Vlad s-a întors acasă.

— Îmi pare rău, Ilinca… Am fost la notar și am întrebat ce se poate face legal. Ai avut dreptate. Mama voia doar să ne controleze viața. Nu vreau să te pierd pe tine și pe Daria pentru orgoliul ei.

L-am îmbrățișat plângând. Mariana n-a mai vorbit cu noi luni de zile, dar pentru prima dată simțeam că am câștigat ceva: respectul față de mine însămi.

Mă întreb uneori: câte femei cedează presiunilor familiei din frica de a pierde totul? Cât curaj trebuie să ai ca să spui „nu” când toți ceilalți spun „da”?