Între iubire și singurătate: Cum am pierdut familia încercând să salvez casa

— Nu mai avem bani, mamă! Ce vrei să facem? Să ne vindem sufletul pentru casa asta?
Vocea fiului meu, Sorin, răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de cafea veche. Era iarnă, iar caloriferul abia dădea căldură. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe geam se vedeau fulgii mari care acopereau curtea unde altădată alergau copiii mei.

— Sorine, nu pot… Nu pot să las casa asta să se ducă! Aici am crescut, aici a murit tatăl tău… Nu pot s-o pierd!

Sora lui, Camelia, s-a ridicat brusc de pe scaun și a trântit cana de ceai pe masă.

— Mereu tu și casa! Dar noi? Noi nu contăm? De câte ori să-ți spunem că nu mai putem plăti ratele? Că ne-ai pus gaj apartamentele? Că suntem datori vânduți?

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să urlu, dar nu puteam. M-am ridicat încet și am privit spre icoana din colț. „Doamne, de ce trebuie să aleg între casă și copii?”

Totul a început acum cinci ani, când pensia mea abia mai ajungea pentru medicamente. Casa, veche de peste o sută de ani, avea nevoie de reparații urgente. Am făcut un credit cu ipotecă, punând gaj apartamentul meu și al copiilor. Am crezut că vom reuși să plătim împreună. Dar viața nu e ca în povești.

Sorin a rămas fără serviciu după ce fabrica s-a închis. Camelia a divorțat și s-a mutat cu cei doi copii la mine. Facturile s-au adunat, ratele au crescut, iar băncile au început să sune zilnic.

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu frica asta! — mi-a spus Camelia într-o seară, cu ochii roșii de plâns. — Marius nu mă mai lasă să vin cu copiii la tine dacă nu rezolvăm cu banca.

— Și ce vrei să fac? Să vând casa?

— Da! S-o vindem! Să ne luăm fiecare ceva mic și să scăpăm de datorii!

Nu puteam. Parcă mă ținea ceva legată de zidurile astea. Aici am adus-o pe mama acasă când era bolnavă. Aici am făcut Crăciunul cu toți la masă, când încă trăia tata. Cum să dau totul pe nimic?

Într-o zi, poștașul mi-a adus o scrisoare de la bancă: „Notificare de executare silită”. Am simțit că mi se taie picioarele. Am ascuns scrisoarea sub fața de masă, dar Camelia a găsit-o.

— Ne-ai mințit! — a țipat ea. — Ne-ai spus că ai vorbit cu banca!

— Am încercat… dar nu mă mai ascultă nimeni…

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Sorin a plecat trântind ușa, Camelia a luat copiii și s-a mutat la o prietenă. Din ziua aia n-am mai vorbit decât rar la telefon.

Au trecut luni în care am stat singură în casa prea mare și prea rece. M-am uitat la poze vechi: Sorin la serbarea din clasa a patra, Camelia la balul de absolvire. Am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Într-o zi m-a sunat notarul: „Doamnă Viorica, trebuie să veniți să semnați actele pentru vânzare.”

Am mers cu inima frântă. Am semnat și am simțit că mi-am pierdut rădăcinile.

După vânzare, am împărțit banii copiilor. Sorin mi-a mulțumit sec printr-un SMS: „Sper să fii mulțumită.” Camelia n-a mai venit niciodată la mine.

Acum stau într-o garsonieră mică la marginea orașului. Merg la piață singură, mă uit la familiile care râd împreună și mă întreb unde am greșit.

Într-o seară, am găsit curajul să-i sun pe copii. Le-am spus doar atât: „Mi-e dor de voi.”

N-au răspuns imediat. Poate niciodată nu vor răspunde cum sper eu.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare există iertare pentru o mamă care a vrut doar să-și salveze casa? Sau uneori dragostea pentru trecut ne orbește și ne face să pierdem tot ce contează cu adevărat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate există o cale spre iertare…