Sub Suprafață: O minciună care a zguduit familia noastră

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să țin totul pe umeri! — vocea mamei tremura la telefon, iar eu am simțit un nod în gât. Era februarie, gerul mușca din blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, iar eu tocmai ieșisem de la serviciu, obosită și cu gândul la facturile mele.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.

— Factura la gaze… e prea mare. Nu am cum s-o plătesc luna asta. Poți să mă ajuți?

Am oftat. Nu era prima dată când mama mă suna pentru bani, dar de data asta vocea ei era altfel. Mai stinsă, mai speriată. Am promis că vin în weekend să discutăm și am închis, simțind cum mă apasă vinovăția că nu pot face mai mult.

Sâmbătă dimineață am intrat în apartamentul nostru vechi, cu miros de cafea și mușcate pe pervaz. Mama stătea la masă, cu ochii roșii de plâns. Tata lipsea, ca de obicei în ultimul an. De când ieșise la pensie, se retrăgea tot mai mult în tăcere sau pleca „la pescuit” cu vecinul Doru.

— Ilinca, trebuie să-ți spun ceva… — a început mama, evitându-mi privirea.

— Ce anume? — am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Nu e doar factura… — a șoptit ea. — E ceva ce ascund de mult timp. Și nu mai pot.

Am simțit cum aerul din cameră devine greu. Mama a început să plângă în hohote, iar eu am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe cana de ceai.

— Ce ascunzi? — am întrebat încet.

— Tata… nu e tatăl tău biologic.

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Am simțit că tot ce știam despre mine se prăbușește. Am început să tremur.

— Cum adică? — am reușit să articulez.

— Eram tânără… aveam 22 de ani. L-am cunoscut pe Mihai la facultate. A fost o greșeală, o noapte… Apoi l-am cunoscut pe tatăl tău și am crezut că pot lăsa totul în urmă. Dar tu… tu ești copilul lui Mihai.

Nu știam dacă să plâng sau să țip. Tata nu știa nimic. Toată viața mea fusese o minciună bine ascunsă sub rutina zilelor obișnuite.

— De ce îmi spui asta acum? — am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că Mihai a reapărut. M-a sunat acum două săptămâni. Are cancer și vrea să te cunoască înainte să moară.

Am simțit că mă sufoc. Mama m-a prins de mână, dar am tras-o brusc.

— Și tata? Ce facem cu el?

— Nu știe nimic. Te rog, Ilinca… nu-i spune încă. Nu știu cum ar putea suporta.

Am plecat fără să mai spun nimic. Zilele următoare au fost un haos: nu puteam dormi, nu puteam mânca, la serviciu făceam greșeli copilărești. Prietena mea cea mai bună, Anca, a încercat să mă liniștească:

— Ilinca, trebuie să-l cunoști pe Mihai. Poate ai nevoie de răspunsuri.

Am acceptat cu jumătate de inimă să mă întâlnesc cu el într-o cafenea mică din centru. Când l-am văzut — un bărbat slab, cu ochii adânciți și mâinile tremurânde — am simțit milă și furie în același timp.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta — a spus el cu voce stinsă. — N-am știut niciodată dacă existi cu adevărat…

Am stat două ore împreună, vorbind despre nimicuri: copilăria mea, pasiunile mele, viața lui Mihai. La final mi-a întins o fotografie veche cu el și mama, zâmbind tineri și fără griji.

Când am ajuns acasă, tata mă aștepta în bucătărie.

— Ilinca, ce se întâmplă? Mama ta plânge toată ziua, tu ești absentă… Spune-mi adevărul!

Nu am mai putut minți. I-am spus totul, iar el a rămas nemișcat câteva minute bune. Apoi a izbucnit:

— Toată viața mea a fost o minciună? Am crescut un copil care nu e al meu?

Am încercat să-l liniștesc:

— Tu ești tatăl meu! Tu m-ai crescut! Sângele nu contează…

Dar el s-a ridicat și a ieșit trântind ușa. În seara aceea nu s-a mai întors acasă.

Mama s-a prăbușit pe canapea:

— E vina mea… Am distrus totul…

Eu stăteam între ei doi, incapabilă să aleg o tabără sau să găsesc un sens în haosul ăsta. Zilele au trecut greu; tata nu răspundea la telefon, Mihai era tot mai bolnav, iar mama se stingea pe zi ce trece de vinovăție.

Într-o duminică dimineață am primit un mesaj: „Sunt la spitalul județean. Dacă vrei să vii…” Era de la Mihai.

Am mers acolo cu inima strânsă. L-am găsit slăbit, dar zâmbind când m-a văzut:

— Mulțumesc că ai venit… Voiam doar să știi că te-am iubit mereu, chiar dacă n-am fost lângă tine.

L-am ținut de mână până a adormit. Câteva zile mai târziu a murit.

Tata s-a întors acasă după înmormântare. Nu a spus nimic; doar m-a îmbrățișat strâns și a plâns în hohote pentru prima dată în viața mea.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: cât de mult contează adevărul într-o familie? E sângele mai important decât dragostea sau loialitatea? Poate fi iertată o minciună spusă din frică? Voi ce ați fi făcut în locul meu?