Glasul uitat: Povestea unei vieți între visuri și tăcere

— Mamaie, de ce nu zâmbești niciodată când auzi muzică? m-a întrebat Milica într-o seară, în timp ce răsuna la televizor o melodie veche de la Maria Tănase. Am simțit cum mă strânge ceva în piept, ca și cum fiecare notă ar fi scos la suprafață o rană veche, pe care am încercat s-o ascund toată viața.

Nu i-am răspuns atunci. Am lăsat să treacă momentul, prefăcându-mă preocupată de ceaiul care fierbea pe aragaz. Dar întrebarea ei a rămas cu mine, ca un ecou dureros. M-am întrebat: oare chiar nu știe nimeni cine am fost eu înainte să devin mama, soție, bunică? Oare chiar am reușit să-mi ascund atât de bine dorințele?

Aveam șaptesprezece ani când am urcat pentru prima dată pe o scenă improvizată la Căminul Cultural din satul nostru, undeva lângă Focșani. Era o seară de vară, iar oamenii veniseră să asculte muzică populară și romanțe. Am cântat „Ciobănaș cu trei sute de oi” și am simțit că lumea întreagă e a mea. Tata era în primul rând, cu ochii umeziți de mândrie. Mama însă stătea în spate, cu brațele încrucișate și privirea aspră. După spectacol, m-a tras deoparte:

— Nu te mai făli atâta, Ilinca! Viața nu-i cântec. Să nu-ți bagi prostii în cap!

Am tăcut. Așa am învățat să tac mereu când venea vorba despre muzică. Tata a murit la scurt timp după aceea, iar mama a rămas stâlpul casei. A trebuit să ajut la câmp, să am grijă de frații mai mici. Visul meu s-a topit încet-încet, ca zăpada sub soarele primăverii.

Anii au trecut repede. M-am măritat cu Gheorghe, un băiat harnic din satul vecin. Nu era rău, dar nici nu mă asculta vreodată când îi spuneam că mi-ar plăcea să merg la oraș, să dau la Conservator.

— Ce prostii! Cine a mai auzit de așa ceva? Femeia trebuie să stea acasă, să facă mâncare și copii! îmi spunea el râzând.

Am născut trei copii: Sorin, Camelia și Radu. Fiecare dintre ei a venit cu bucurii și griji, cu nopți nedormite și zile pline de muncă. Muzica rămânea undeva în fundal, ca un radio uitat într-o cameră goală.

Într-o zi, pe când Camelia avea vreo opt ani, m-a prins cântând în bucătărie. S-a uitat la mine mirată:

— Mamă, tu știi să cânți?

— Nu-i nimic important, i-am zis repede. Doar fredonam ceva.

De atunci n-am mai cântat nici măcar pentru mine. Mi-era teamă că dacă las vocea să iasă la suprafață, o să doară prea tare.

Au trecut anii. Copiii au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui. Gheorghe s-a îmbolnăvit și a murit devreme, lăsându-mă singură într-o casă prea mare și prea tăcută. Singura mea bucurie a rămas Milica, nepoata mea cea mică, care venea la mine în fiecare vacanță.

Milica e altfel decât am fost eu la vârsta ei. Îndrăzneață, curioasă, mereu cu întrebări pe buze. Într-o zi a venit acasă cu o chitară:

— Mamaie, vreau să învăț să cânt! Tu știi ceva despre muzică?

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la ea și am vrut să-i spun totul: despre visurile mele, despre serile când plângeam în pernă pentru că nu puteam fi cine voiam să fiu. Dar n-am putut. Am zâmbit forțat:

— Nu prea știu eu… Dar dacă vrei, pot să te ascult.

În acea seară am plâns mult după ce Milica a adormit. M-am întrebat dacă nu cumva i-am furat și ei dreptul de a visa, așa cum mi l-au furat mie părinții și apoi viața însăși.

Într-o duminică de toamnă, Camelia a venit pe neașteptate cu Milica și cu soțul ei. Au adus prăjituri și voie bună, dar eu simțeam că ceva plutește în aer.

— Mamă, Milica vrea să meargă la liceul de muzică din oraș. Ce părere ai? m-a întrebat Camelia.

Am simțit cum mi se taie respirația. Toate amintirile au năvălit peste mine ca un val rece: mama care mă certa, Gheorghe care râdea de visele mele, tăcerea grea din casă.

— Nu știu… E greu… Viața nu-i ușoară pentru artiști…

Milica s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Dar tu ce ai fi vrut să fii când erai mică?

Pentru prima dată după zeci de ani am simțit că trebuie să spun adevărul:

— Am vrut să cânt… Să fiu pe scenă… Dar n-am avut curajul să lupt pentru visul meu.

Camelia s-a uitat la mine uimită:

— De ce nu ne-ai spus niciodată?

— Pentru că mi-a fost teamă… Și pentru că am crezut că nu contează ce vreau eu.

A fost o liniște apăsătoare în sufragerie. Milica s-a apropiat de mine și m-a luat de mână:

— Mamaie, eu vreau să încerc! Poate reușesc pentru amândouă…

Am plâns atunci în fața lor pentru prima dată. Am simțit că povara tăcerii se rupe puțin câte puțin.

Acum stau singură în camera mea și ascult cum Milica repetă la chitară într-o cameră alăturată. Mă gândesc cât de mult ne pot schimba visele pe care le ascundem sau le uităm din cauza fricii sau a sacrificiilor pentru ceilalți.

Oare cât din noi rămâne nespus? Și dacă am avea curajul să ne spunem povestea mai devreme… oare viețile noastre ar fi altfel?