Minunea sau blestemul? Povestea lui Vlad, băiatul meu fără urechi

— Nu are urechi, doamnă. Vocea medicului mi-a răsunat în cap ca un tunet. M-am uitat la Vlad, mic și încrețit, înfășurat în păturica albă. Nu avea urechi. Doar două mici semne pe lateralul capului. Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine, iar soțul meu, Sorin, a rămas mut, cu pumnii strânși pe lângă corp.

— Ce înseamnă asta? am întrebat cu o voce care nu părea a mea.

— Va trebui să facem investigații. Poate auzim, poate nu… E o malformație rară, dar nu imposibilă.

Așa a început totul. În maternitatea din Pitești, printre miros de dezinfectant și plânsete de copii sănătoși, am simțit că Vlad al meu e deja condamnat la o viață de priviri piezișe și șoapte pe la colțuri. Mama mea, Ileana, a venit să mă vadă și a izbucnit în plâns când l-a văzut.

— Doamne ferește! Ce-am făcut să merităm asta? Poate că e un semn… Poate că trebuia să nu-l facem…

Am simțit furie. Cum să spui așa ceva despre propriul nepot? Dar nu am avut putere să mă cert. Eram prea obosită, prea speriată. Sorin nu vorbea deloc despre Vlad. Se ducea la muncă și venea târziu acasă. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu fratele lui:

— Nu știu dacă pot să trăiesc așa… Nu știu dacă pot să-l iubesc.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Vlad era copilul nostru! Cum să nu-l iubești?

Primele luni au fost un coșmar. Am mers la București, la specialiști. Unii ne-au spus că există operații complicate, alții că nu are rost să încercăm. Am făcut teste peste teste. Vlad plângea la fiecare consultație, iar eu plângeam cu el.

La șase luni am aflat că Vlad poate auzi puțin cu ajutorul unui aparat special. Era scump, peste 10.000 de lei. Sorin a spus că nu avem de unde.

— Poate ar trebui să ne obișnuim cu ideea că nu va fi niciodată ca ceilalți copii…

— Nu! am urlat. Nu pot să-l condamn la tăcere! O să fac orice!

Am început să vând tot ce aveam: bijuterii, haine, chiar și mobila din sufragerie. Mama m-a certat:

— O să ajungi pe drumuri pentru un copil care nici măcar nu știe ce-i cu el!

Dar eu nu puteam să renunț. Vlad era tot ce aveam mai scump.

Când a împlinit doi ani, i-am cumpărat aparatul auditiv. Prima dată când l-a purtat și a auzit vocea mea, a zâmbit larg și a spus „mama”. Am plâns ore întregi de fericire.

Dar lumea nu era pregătită pentru el. La grădiniță copiii râdeau de el:

— Uite-l pe ăla fără urechi! Roboțelul!

Educatoarea mi-a spus într-o zi:

— Poate ar fi mai bine să-l țineți acasă… ceilalți copii sunt răutăcioși.

Am simțit că mă sufoc de furie și neputință. Am mers la directoare și am cerut să fie tratat ca orice copil.

— Doamnă, nu putem obliga copiii să fie buni…

Am început să scriu pe forumuri, să caut alte mame cu copii ca Vlad. Am găsit-o pe Mariana din Iași, care avea o fetiță cu aceeași problemă. Ne-am întâlnit într-un parc din București.

— Știi ce e cel mai greu? m-a întrebat Mariana. Să-i vezi cum suferă pentru că lumea nu poate accepta că sunt diferiți.

Avea dreptate. Vlad a crescut timid, retras, mereu cu ochii în pământ. La școală era mereu ultimul ales la sport, mereu ținta glumelor proaste.

Într-o zi l-am găsit plângând în baie.

— De ce m-ai făcut așa? De ce nu sunt ca ceilalți?

Nu am știut ce să-i spun. L-am strâns în brațe și am plâns împreună.

Sorin s-a schimbat și el. A început să bea tot mai des și venea acasă nervos.

— E vina ta! Tu ai vrut copilul ăsta! Dacă ascultam de mama ta…

Într-o seară a plecat și nu s-a mai întors niciodată. Am rămas singură cu Vlad și cu datoriile.

Am muncit ca menajeră, am făcut curățenie în scări de bloc, orice ca să-i pot asigura aparatul auditiv și terapiile de care avea nevoie.

Anii au trecut greu. Vlad a terminat liceul cu greu, dar a reușit să intre la facultate la Arte Plastice în București. A început să picteze portrete ale oamenilor fără chipuri sau cu urechile acoperite de flori uriașe.

La prima lui expoziție am stat în spate și am privit cum lumea îi admira tablourile fără să știe povestea lui adevărată.

După vernisaj m-a luat de mână:

— Mamă, dacă tu n-ai fi luptat pentru mine, n-aș fi ajuns aici niciodată.

Am plâns din nou, dar de data asta de fericire și mândrie.

Uneori mă întreb: dacă Vlad s-ar fi născut „normal”, oare am fi fost o familie fericită? Sau poate tocmai această luptă ne-a făcut mai puternici? Voi ce credeți: un miracol e întotdeauna ceea ce pare sau uneori ascunde o încercare?