Cât costă dragostea unei bunici?

— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! — vocea mamei mele, Elena, a spart liniștea din bucătăria mică, unde abia încăpeam amândouă printre mirosul de cafea și jucăriile împrăștiate ale Marei.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, uitându-mă la ea ca la un străin. Mama, femeia care mă crescuse cu atâta dragoste, care îmi ștergea genunchii juliți și îmi spunea povești la culcare, stătea acum în fața mea cu ochii plini de lacrimi și oboseală.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — am întrebat încet, încercând să nu o sperii mai tare decât era deja.

— Ioana, nu mai pot să am grijă de Mara gratis. Am nevoie de bani. Nu pot să trăiesc doar din pensia asta amărâtă. Mă doare spatele, mă dor picioarele… și totuși, de doi ani, sunt aici zi de zi. Tu și Vlad sunteți la muncă, iar eu… eu am uitat cum e să am o zi pentru mine.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Cum putea să-mi ceară bani pentru a avea grijă de propria nepoată? Nu era asta dragostea unei bunici?

— Mamă, nu pot să cred că spui asta… — vocea mea tremura. — Adică… vrei să-ți plătesc ca pe o bonă?

— Nu e vorba doar de bani, Ioana! Dar tu știi cât costă medicamentele? Știi că nu mi-am mai cumpărat o haină nouă de trei ani? Știi că mă simt invizibilă în casa asta?

Mara a intrat în bucătărie alergând, cu părul ciufulit și obrajii roșii. S-a aruncat în brațele bunicii, iar mama a strâns-o la piept cu o tandrețe care m-a făcut să-mi mușc buzele ca să nu plâng.

— Bunico, te joci cu mine? — a întrebat Mara.

Mama i-a zâmbit cu greu.

— Sigur, puiule. Dar hai să o lăsăm pe mami să vorbească cu bunica un pic.

Am ieșit pe balcon cu mama. Aerul rece de februarie ne-a tăiat respirația.

— Mamă, dacă ai nevoie de bani, spune-mi direct. Dar nu-mi cere să-ți plătesc pentru Mara. E copilul meu! E nepoata ta!

— Ioana, nu înțelegi… Nu e vorba doar despre bani. E despre respect. Despre faptul că simt că nu mai contez decât ca o bonă gratis. Vlad nici măcar nu mă salută uneori când vine acasă. Tu uiți să mă întrebi dacă sunt bine. Eu nu mai sunt mama ta, sunt doar femeia care are grijă de copilul vostru.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era adevărat? O neglijasem atât de mult?

În seara aceea, Vlad a venit acasă obosit și nervos. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Ce vrea? Să-i facem contract de muncă? — a răbufnit el. — Toate bunicile au grijă de nepoți! Așa e la noi!

— Poate că nu toate… Poate că unele au nevoie de ajutor și nu spun nimic…

A doua zi am încercat să vorbesc cu mama din nou.

— Mamă, hai să găsim o soluție. Poate putem să-ți dăm ceva bani în fiecare lună… Dar te rog, nu vreau să simt că te plătesc pentru dragostea ta.

Mama a oftat adânc.

— Ioana, nu vreau banii voștri ca pe o plată pentru iubire. Dar am nevoie să simt că sunt apreciată. Că nu sunt invizibilă. Că munca mea contează.

Am început să-i dau lunar o sumă mică, cât puteam noi. Am încercat să-i arătăm mai mult respect: am început să ieșim împreună la plimbare, să o întrebăm ce-și dorește, să-i cumpărăm mici atenții. Dar rana rămânea acolo, între noi.

Într-o zi, Mara a venit acasă cu un desen: trei inimi colorate — una mare (eu), una mijlocie (bunica) și una micuță (ea). Pe spate scrisese: „Vreau ca toate inimile să fie fericite.”

Am plâns împreună cu mama când am văzut desenul. Poate că Mara era singura care înțelegea ce contează cu adevărat.

Dar tensiunile nu au dispărut complet. Vlad era tot mai distant față de mama mea. Eu mă simțeam prinsă la mijloc între datoria față de părintele meu și nevoile propriei familii.

Într-o seară, când Mara dormea deja, mama mi-a spus încet:

— Ioana, știi ce doare cel mai tare? Că am ajuns să vorbim despre bani când ar trebui să vorbim despre iubire…

Nu am știut ce să-i răspund.

Acum mă întreb: oare câte familii trec prin asta? Oare câți părinți își uită propriii părinți atunci când devin ei înșiși părinți? Și cât valorează, până la urmă, dragostea unei bunici?