În fiecare zi gătesc de la zero, pentru că Vlad refuză resturile: Cum am ajuns aici?

— Zina, iar ai încălzit ciorba de ieri? Ți-am spus că nu-mi place să mănânc resturi!

Vocea lui Vlad răsună din bucătărie, tăioasă, în timp ce eu încerc să-mi trag sufletul după o zi lungă la birou. Mâinile îmi tremură pe polonic, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care le înghit repede, să nu le vadă. Îmi vine să țip, să arunc totul pe jos, dar mă abțin. Încă o dată.

— Vlad, e ciorbă făcută aseară, nu s-a stricat peste noapte… E bună, promit.

— Nu contează! Am muncit toată ziua, merit ceva proaspăt. Nu cer mult, Zina. Doar să gătești ceva nou în fiecare zi. E așa greu?

Nu răspund. Îmi mușc buza și mă întorc la aragaz. În minte îmi răsună cuvintele mamei: „Femeia trebuie să țină casa și bărbatul mulțumit.” Dar oare chiar așa trebuie să fie?

De când m-am măritat cu Vlad, viața mea s-a transformat într-o rutină obositoare. Dimineața mă trezesc cu noaptea-n cap ca să-i fac omletă sau clătite calde. La prânz alerg la supermarket să cumpăr carne proaspătă sau legume pentru cină. Seara gătesc iar, spăl vasele, strâng masa și abia apuc să respir înainte să adorm epuizată. Vlad nu ridică niciodată un deget în bucătărie. Pentru el, e normal ca eu să fac totul.

La început am crezut că e doar o fază. Că poate se va obișnui cu ideea că uneori rămâne mâncare și pentru a doua zi. Dar nu. Dacă vede ceva reîncălzit în farfurie, se strâmbă ca un copil mofturos.

— Zina, ce-i asta? Nu puteai să faci ceva nou?

Uneori îmi vine să-i spun că nu sunt bucătăreasă la restaurant cu stele Michelin. Că și eu muncesc opt ore pe zi, că am nevoie de timp pentru mine. Dar nu spun nimic. Înghit în sec și continui.

Sora mea, Irina, mă sună des și mă întreabă:

— Cum reziști? Eu i-aș fi dat cu tigaia-n cap de mult!

Râd amar.

— Nu știu… Poate din obișnuință. Poate din frică. Poate pentru că încă mai sper că se va schimba.

Dar Vlad nu se schimbă. Dimpotrivă, pare tot mai nemulțumit. Orice fac nu e destul. Dacă gătesc ciorbă de burtă, voia supă de pui. Dacă fac sarmale, voia tocăniță. Niciodată nu-i bine.

Într-o seară, după ce am ars friptura din grabă și oboseală, Vlad a izbucnit:

— Nu mai pot! Dacă nici măcar să gătești nu ești în stare, la ce mai stai acasă?

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu fața ascunsă în palme. M-am întrebat: „Oare asta e viața pe care mi-am dorit-o?”

Mama mă sună a doua zi:

— Zina, dragă, ce-ai pățit? Ai vocea stinsă.

— Nimic, mamă… doar oboseală.

Nu-i spun adevărul. Mi-e rușine. Mi-e teamă că o să-mi spună că așa sunt bărbații și că trebuie să rabd.

Dar nu mai pot. Încep să simt cum mă sufoc în propria casă. Mâncarea nu mai are gust, viața nu mai are culoare. Totul e un șir nesfârșit de zile identice: gătit, curățenie, reproșuri.

Într-o duminică dimineață, când Vlad încă dormea, am ieșit la plimbare prin parc. Aerul rece mi-a limpezit mintea. Am văzut mame cu copii râzând la soare, bătrâni ținându-se de mână pe bancă, adolescenți alergând după un câine vesel. Și atunci am realizat cât de singură sunt.

Când m-am întors acasă, Vlad era deja nervos:

— Unde-ai fost? N-ai făcut cafeaua!

Atunci am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Sunt obosită! Și eu muncesc! Și eu am nevoie de timp pentru mine! Nu sunt robot!

A rămas uimit câteva secunde, apoi a început să țipe:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în dormitor și am început să-mi strâng câteva haine într-o geantă. Nu știam unde voi merge sau ce voi face mai departe. Știam doar că nu mai pot trăi așa.

Irina m-a primit cu brațele deschise:

— În sfârșit ai avut curaj! O să fie greu la început, dar o să vezi că meriți mai mult.

Primele zile au fost ciudate. M-am trezit dimineața fără să trebuiască să gătesc pentru nimeni. Am băut cafeaua pe balcon, privind orașul trezindu-se la viață. Am început să citesc din nou, să ies cu prietenele la film sau la teatru.

Vlad m-a sunat de câteva ori:

— Când te întorci? Cine o să-mi gătească?

I-am răspuns calm:

— Vlad, poate e timpul să înveți să ai grijă singur de tine.

Nu știu ce va fi mai departe. Poate ne vom împăca, poate nu. Dar știu sigur că nu vreau să mă mai pierd pe mine însămi doar ca să mulțumesc pe altcineva.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc ca mine? Câte se sacrifică zilnic fără să fie văzute sau apreciate? Oare când vom avea curajul să spunem „ajunge” și să ne punem pe noi pe primul loc?