Între două iubiri: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot, Dănuț! Nu pot să-l primesc pe Beni la noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece. El s-a oprit din mișcarea mecanică de a-și freca palmele și m-a privit lung, cu ochii aceia albaștri care cândva mă linișteau, dar acum mă făceau să mă simt mică și vinovată.

— Magda, e fiul meu. N-are unde să se ducă. Nu vezi că mama lui nu-l mai vrea? Ce vrei să fac?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îl iubesc pe Dănuț, dar nu m-am gândit niciodată că va trebui să împart casa, patul, viața mea cu un copil care nu e al meu. Beni are opt ani și ochii lui Dănuț, dar privirea lui e mereu tristă, ca și cum ar ști că nu e dorit aici. Și poate chiar așa e.

Totul a început acum două luni, când fosta lui soție, Mirela, a sunat într-o seară târzie. Plângea și spunea că nu mai poate, că Beni e prea agitat, că nu se descurcă singură. Dănuț a plecat imediat la ei, iar eu am rămas singură în patul nostru mare, cu perna udă de lacrimi și cu gândul că nu voi fi niciodată pe primul loc.

A doua zi dimineață, Dănuț a venit acasă cu Beni de mână. Copilul avea un ghiozdan vechi și o jucărie stricată. S-a uitat la mine cu teamă și a spus încet: „Bună.” Am zâmbit forțat și am încercat să par amabilă, dar în sufletul meu era furtună.

— O să stea câteva zile până se liniștesc lucrurile, mi-a spus Dănuț. Dar zilele s-au făcut săptămâni. Mirela nu a mai dat niciun semn. Beni s-a obișnuit cu camera de oaspeți, cu micul dejun făcut de mine, cu regulile mele stricte. Dar eu nu m-am obișnuit cu el.

În fiecare seară, când îl vedeam pe Dănuț cum îl ia în brațe pe Beni și îi citește povești, simțeam un gol în stomac. Îmi doream să fiu eu acolo, să fiu eu centrul universului lui Dănuț. Dar nu eram. Eram doar femeia care îi făcea micul dejun copilului altcuiva.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Brașov, am auzit ușa camerei de oaspeți scârțâind. Beni a venit tiptil în bucătărie și s-a așezat la masă fără să spună nimic. I-am pus o cană cu lapte cald în față.

— Mulțumesc… Magda, a șoptit el.

Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă să-l mângâi sau să-i spun să meargă la tatăl lui. În loc de asta, am început să spăl vasele cu mișcări repezi.

— De ce nu mă placi? m-a întrebat el brusc.

Am lăsat farfuria să cadă în chiuvetă. S-a spart cu zgomot.

— Nu e adevărat… doar că… mi-e greu. Și mie mi-e greu.

A tăcut și s-a uitat la mâinile lui mici. Am vrut să-i spun că nu e vina lui, dar nu am putut. Pentru că undeva în adâncul meu știam că îl văd ca pe un intrus.

Seara aceea a fost cea mai grea. Dănuț a venit la mine după ce l-a culcat pe Beni.

— Magda, trebuie să vorbim serios. Nu pot să-mi dau copilul afară din casă. Dacă nu poți accepta asta… poate ar trebui să ne gândim fiecare la ce vrea cu adevărat.

Am izbucnit în plâns.

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Eu nu contez?

— Ba da! Dar nu pot să aleg între voi doi! E copilul meu!

Am dormit pe canapea în noaptea aceea. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus că familia e cel mai important lucru pe lume. Dar ce faci când familia nu e așa cum ai visat-o?

A doua zi am primit un mesaj de la Mirela: „Nu pot să-l iau pe Beni acum. Îmi pare rău.” Am simțit cum se prăbușește totul peste mine.

Au trecut zilele ca într-un vis urât. La serviciu eram absentă, prietenele mă întrebau ce am, iar eu le mințeam că totul e bine. Acasă era mereu tăcere sau certuri șoptite ca să nu-l trezim pe Beni.

Într-o seară, când Dănuț era la serviciu și Beni se juca singur cu mașinuțele lui vechi, am intrat în camera lui fără să bat la ușă.

— Beni… vrei să vorbim?

S-a uitat la mine speriat.

— O să mă dai afară?

Mi-au dat lacrimile.

— Nu… Nu vreau asta. Doar că… mi-e greu să mă obișnuiesc. Nu am avut niciodată copii prin preajmă.

A zâmbit timid.

— Și mie mi-e greu fără mama…

Atunci am simțit pentru prima dată milă și o urmă de afecțiune pentru el. Poate că nu era vina nimănui. Poate eram toți niște victime ale unor alegeri greșite.

Câteva zile mai târziu, am decis să merg la psiholog. Am început să vorbesc despre fricile mele: că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru Dănuț, că nu voi putea iubi niciodată copilul altcuiva ca pe al meu, că voi rămâne singură dacă aleg să plec.

Ședințele m-au ajutat să văd altfel lucrurile. Am început să-l privesc pe Beni ca pe un copil rănit, nu ca pe un rival. Am început să-i citesc povești seara și uneori chiar îl luam de mână când traversam strada.

Dar rana dintre mine și Dănuț rămânea deschisă. El era mereu obosit, mereu îngrijorat pentru Beni și pentru mine. Ne certam din orice: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine îl ajută pe Beni la teme.

Într-o seară ploioasă de aprilie, după o ceartă lungă despre bani și lipsa timpului liber, Dănuț m-a întrebat:

— Magda… tu chiar poți trăi așa? Poți accepta viața asta?

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Poate nici acum nu știu sigur.

Acum scriu aceste rânduri cu inima strânsă și mă întreb: Cât de mult putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim? Și când știm dacă merită sau dacă ne pierdem pe drum?