Sub același acoperiș: Trădare, furt și tăcere între noi

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Darius! vocea mea tremura, dar nu mai conta. Eram în mijlocul bucătăriei, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să nu mă prăbușesc. El stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Pe hol, Ana își strângea geanta la piept, cu lacrimi pe obraji.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu o lună în urmă, eram o familie normală din Pitești: eu, Darius și fiul nostru adolescent, Vlad. Sora mea Ana locuia la noi de câteva luni, după ce divorțase și nu avea unde să se ducă. Am crezut că îi fac un bine. Nu mi-am imaginat niciodată că sub același acoperiș se poate ascunde atâta venin.

Într-o seară, am găsit un mesaj pe telefonul lui Darius. Era de la Ana. „Mi-e dor de tine. Nu mai suport să fim doar amanta și cumnatul.” Am simțit cum mi se taie respirația. M-am dus direct la ea în cameră.

— Cum ai putut? am șoptit. Ana s-a uitat la mine cu ochii roșii.

— Ivana, nu voiam să se întâmple… Dar eram singură, el era acolo… Am greșit, știu!

Nu am mai spus nimic. Am ieșit din cameră și am început să plâng în baie, încercând să nu mă audă Vlad. El era singurul nevinovat din toată povestea asta.

A doua zi dimineață, am vrut să scot banii de la cutia de valori pe care o țineam ascunsă în dulapul din dormitor. Erau economiile noastre pentru facultatea lui Vlad – 12.000 de lei, strânși leu cu leu în ultimii ani. Cutia era goală.

Am simțit că mă sufoc. M-am dus direct la Darius.

— Unde sunt banii?

A ridicat din umeri.

— Nu știu… Poate i-ai pierdut tu.

— Nu minți! am țipat. Știu că tu sau Ana i-ați luat!

Ana a venit din spate, palidă.

— Ivana… eu nu… eu n-am luat nimic…

Dar nu o mai credeam pe niciunul. În casa noastră plutea o tăcere grea, ca o ceață toxică. Vlad simțea că ceva nu e în regulă, dar nu avea curaj să întrebe.

Zilele au trecut ca prin vis. Darius venea târziu acasă, Ana se ferea de privirea mea și eu mă simțeam ca o străină în propria viață. Într-o seară, Vlad a intrat în bucătărie când plângeam.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

L-am strâns în brațe și am simțit cât de mult îl iubesc și cât de mult îl rănesc fără să vreau.

— Nimic, puiule… doar sunt obosită.

Dar el știa că mint.

Într-o duminică dimineață, am decis că nu mai pot trăi așa. I-am chemat pe toți la masă.

— Vreau adevărul. Cine a luat banii?

Darius s-a ridicat brusc.

— M-am săturat! Mereu mă acuzi! Poate i-ai cheltuit tu pe prostii!

Ana a început să plângă.

— Ivana… eu n-am luat nimic, dar… Darius mi-a spus că are nevoie de bani pentru o datorie urgentă. Nu știam că sunt banii pentru Vlad…

Atunci am înțeles totul. Darius avea datorii la jocuri de noroc – un secret pe care îl ascunsese ani de zile. Ana fusese doar o victimă colaterală a slăbiciunilor lui.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Ieșiți amândoi din casa mea! am spus cu vocea stinsă.

Ana a plecat fără să spună nimic. Darius a încercat să mă oprească.

— Ivana, te rog… putem rezolva…

— Nu mai există „noi”, Darius. Ai distrus totul.

Au trecut luni de atunci. Vlad și cu mine ne-am mutat într-un apartament mic, aproape de liceul lui. Lucrez două joburi ca să putem supraviețui și încerc să-i ofer lui Vlad tot ce pot. Ana m-a sunat de câteva ori, dar nu i-am răspuns niciodată. Darius a dispărut din viața noastră; ultima dată l-am văzut pe stradă, cu ochii goi și barba nerasă.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut salva ceva din familia noastră dacă aș fi fost mai atentă sau dacă aș fi iertat mai ușor. Dar apoi mă uit la Vlad și știu că singurul lucru care contează e să-l protejez pe el.

Seara, când sting lumina și rămân singură cu gândurile mele, mă întreb: oare cât de mult putem ierta? Și ce rămâne din noi după ce pierdem tot ce iubeam?