Sâmbăta în care am spus „Ajunge!”

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Era sâmbătă dimineața și deja simțeam cum stomacul mi se strânge la gândul că peste o oră vor sosi socrii. Mirosul de ciorbă abia pusă la fiert se amesteca cu parfumul de detergent, iar mâinile îmi erau reci, deși afară era cald.

Mihai, soțul meu, a intrat în grabă în bucătărie, cu telefonul la ureche. „Da, mamă, sigur că da. Da, Irina a făcut totul. Da, și prăjitura preferată a lui tata.” Am simțit cum mă strâng din ce în ce mai tare pe interior. Nu era prima dată când Mihai le promitea părinților lui totul din partea mea, fără să mă întrebe dacă pot sau dacă vreau.

Când au sosit, Maria și Gheorghe, socrii mei, au intrat ca la ei acasă. Maria s-a uitat critic la masa din sufragerie: „Aoleu, Irina, iar ai pus fața de masă asta? Nu ai una mai frumoasă pentru musafiri?” Gheorghe a oftat și s-a așezat direct pe canapea: „Sper că ai făcut sarmale, că altfel nu știu ce mănânc.”

Mihai a zâmbit larg: „Irina s-a ocupat de tot!”

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc de furie și rușine. M-am dus în bucătărie să aduc farfuriile și am auzit-o pe Maria spunând încet: „Nu știu ce-i cu fetele astea tinere, nu mai știu să țină o casă.”

Am trântit ușa dulapului puțin prea tare. M-am uitat la reflexia mea în geamul cuptorului: ochii obosiți, părul prins la repezeală, un zâmbet forțat pe buze. Cine sunt eu? O gospodină? O servitoare? Soția lui Mihai sau fata care visa să devină profesoară de limba română?

În timpul mesei, Maria a început să povestească despre cum ea făcea totul singură când era tânără: „Pe vremea mea, nu stăteam cu telefonul în mână și nu mă plângeam. Femeia trebuie să fie stâlpul casei!” Mihai râdea și dădea din cap aprobator.

Am încercat să-mi găsesc locul la masă, dar simțeam că nu aparțin acolo. Fiecare întrebare era despre ce am mai gătit sau dacă am spălat perdelele. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ajutor.

După masă, Maria s-a ridicat și a început să inspecteze bucătăria. „Ai uitat să ștergi blatul aici. Și uite firimiturile astea! Irina, trebuie să fii mai atentă.”

Mihai stătea cu Gheorghe la televizor. Am intrat în sufragerie și am spus încet:
— Mihai, mă ajuți puțin?
El nici nu s-a uitat la mine:
— Vin imediat, iubito. Stai liniștită.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama:
— Mamă… nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Parcă trăiesc viața altcuiva.
Ea a oftat:
— Irina, trebuie să vorbești cu Mihai. Nu poți duce totul singură.

Seara, după ce au plecat socrii, Mihai a venit la mine în bucătărie:
— Mulțumesc că ai avut grijă de toate. Știi cât țin ai mei la tradiții.
— Dar tu ții la mine? am întrebat încet.
El s-a uitat mirat:
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că nu mai pot. În fiecare weekend mă simt ca o străină în casa mea. Tot timpul trebuie să fiu perfectă pentru ai tăi. Dar pentru mine? Pentru noi?

Mihai a tăcut. Pentru prima dată părea că mă vede cu adevărat.

— Irina… nu mi-am dat seama…
— Nu mi-ai dat niciodată șansa să-ți spun. Ai presupus mereu că e normal să fac eu totul. Dar nu e normal! Nu vreau să fiu doar gospodina casei! Vreau să fiu partenera ta, nu servitoarea familiei tale!

Lacrimi mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Îmi pare rău… Chiar îmi pare rău…

A doua zi dimineață am stat la masă amândoi, în liniște. Mihai m-a privit lung:
— Ce vrei să facem?
— Vreau ca data viitoare când vin ai tăi să gătești tu cu mine. Să le spui că suntem o echipă. Și dacă nu le convine… asta e.

A fost greu. Următorul weekend a fost plin de tensiuni. Maria s-a supărat când Mihai a curățat cartofii cu mine și Gheorghe a bombănit că „nu-i treaba bărbatului”. Dar Mihai a rămas lângă mine.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Maria încă oftează când vede că Mihai spală vasele sau că eu refuz să gătesc singură pentru toată lumea. Dar acum mă simt văzută. Și uneori chiar iubită.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem printre farfurii și așteptări? Poate că e timpul să spunem toate „ajunge!”.

Oare voi avea mereu curajul să-mi apăr locul în propria casă? Sau voi ajunge iar invizibilă printre treburi și dorințele altora?