Cadourile bunicii: când generozitatea devine povară

— Vlad, nu mai avem bani pentru încă un telefon! am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de furie și neputință.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui mari, negri, plini de revoltă. — Dar bunica mi-a zis că dacă vreau, îmi ia ea! Voi sunteți singurii părinți care nu-mi dați nimic! Toți colegii mei au telefoane noi!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În spatele meu, soțul meu, Paul, încerca să-și ascundă frustrarea. Fetițele noastre, Ana și Ilinca, se jucau în camera lor, dar știam că au auzit totul. În ultima vreme, certurile noastre deveniseră tot mai dese. Totul a început după ce mama mea, bunica lor, a început să le aducă daruri scumpe: telefoane, tablete, haine de firmă. La început am crezut că e doar o bucurie de bunică, dar curând am realizat că Vlad nu mai aprecia nimic din ce îi ofeream noi.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am stat cu Paul la masă. — Nu mai pot, Irina. Parcă nu mai suntem părinții lui Vlad. Parcă suntem niște străini care doar îi pun limite și îi spun „nu”.

Am oftat adânc. — Știu… Dar cum să-i spun mamei să se oprească? O să creadă că sunt nerecunoscătoare. Și totuși… uite ce se întâmplă cu Vlad.

A doua zi dimineață, mama a venit cu o pungă plină de dulciuri și o cutie mare, frumos împachetată. Vlad a sărit în brațele ei: — Ce mi-ai adus?

— O mică surpriză pentru băiatul meu preferat! a spus ea zâmbind larg.

Am simțit cum mă înroșesc la față. Ana și Ilinca s-au uitat la mine cu ochi triști. Știau că nu vor primi nimic.

— Mamă, putem vorbi puțin? am întrebat-o încet.

Am tras-o deoparte în bucătărie. — Mamă, te rog… Nu mai aduce atâtea cadouri scumpe. Nu e bine pentru Vlad. Nici pentru ceilalți copii.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut să nu-i mai iubească. — Irina, tu nu înțelegi… Eu n-am avut nimic când eram mică. Acum pot să le dau tot ce n-am avut eu!

— Dar nu despre asta e vorba! Vlad nu mai apreciază nimic din ce facem noi. Ne vede ca pe niște zgârciți! Și fetele sunt geloase…

Mama a oftat și a dat din mână a lehamite. — Lasă-i să fie fericiți! Ce rău poate face un cadou?

Dar răul deja se făcuse. Vlad a început să ne vorbească urât, să ne ceară bani și lucruri pe care nu ni le permitem. Într-o zi, l-am găsit plângând în camera lui.

— Vlad, ce s-a întâmplat?

— Toți râd de mine la școală că am telefon vechi! Numai bunica mă înțelege!

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să-i explic că valoarea unui om nu stă în lucrurile pe care le are. Dar nu m-a ascultat.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Paul despre bani și educație, am izbucnit în plâns. — Nu mai pot! Simt că-mi pierd copilul!

Paul m-a luat în brațe. — Trebuie să punem limite. Chiar dacă mama ta se supără.

A doua zi am chemat-o pe mama la o discuție serioasă. Am vorbit ore întregi despre copilărie, lipsuri, dorințe și iubire. La final, mama a plecat supărată.

— O să vedeți voi când n-o să mai fiu… Atunci o să vă pară rău că nu i-ați lăsat să fie fericiți!

Vlad a fost furios zile întregi. Ne-a acuzat că suntem „răi” și „zgârciți”. Fetele au început și ele să ceară lucruri scumpe.

Într-o dimineață, Ana mi-a spus: — Mami, dacă bunica ne iubește mai mult pe Vlad?

M-am simțit neputincioasă. Cum poți explica unui copil că iubirea nu se măsoară în telefoane sau haine?

Au trecut luni de zile până când lucrurile s-au mai liniștit. Mama a început să vină mai rar și cu daruri simbolice. Vlad încă visează la telefoane noi și haine de firmă, dar încet-încet începe să vadă că dragostea noastră nu are preț.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă am pierdut ceva prețios în lupta asta pentru echilibru.

Oare cât valorează liniștea unei familii? Și cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru ca cei mici să înțeleagă adevărata valoare a iubirii?