Între datorie și vis: Povestea mea de fiică și soră
— Nu pleci nicăieri, Irina! Ai auzit? Nu mă lași singură cu ea!
Vocea mamei răsuna în toată casa, spartă de disperare și furie. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii ei, odinioară blânzi, mă priveau acum ca pe un dușman. Eram în pragul ușii, cu rucsacul în spate, încălțată, gata să fug. În spatele meu, din camera mică, se auzea tușitul surorii mele, Ana. Avea doar șaisprezece ani și o boală care ne mânca pe toți de vii.
— Mamă, am nevoie să ies. E doar pentru câteva ore. Am nevoie să respir!
— Nu! Nu vezi că nu pot singură? Tu ești mai mare, tu trebuie să mă ajuți!
Am lăsat rucsacul jos și am simțit cum mi se prăbușește lumea peste umeri. De când tata ne-a părăsit, eram doar noi trei. Mama nu mai era femeia caldă care mă învăța să fac cozonaci sau să cos nasturi. Era o umbră, o femeie obosită, mereu încruntată, mereu cu ochii pe ceasul medicamentelor Anei. Eu eram soldatul ei, fără drept la odihnă sau visuri.
Noaptea, când toată casa dormea sau se prefăcea că doarme, mă strecuram la fereastră și priveam luminile orașului. Mă întrebam cum ar fi să fiu ca celelalte fete din liceu — să merg la petreceri, să am un iubit, să râd fără să mă simt vinovată. Dar fiecare gând de libertate era tăiat de imaginea Anei întinsă pe pat, cu pielea palidă și ochii mari, rugându-mă din priviri să nu plec.
Într-o zi, la școală, profesoara de română, doamna Popescu, m-a chemat după oră.
— Irina, ai talent la scris. Ai vrea să participi la olimpiadă?
— Nu pot… nu am timp.
— Îți faci timp pentru ce contează. Gândește-te la tine măcar o dată.
Am plecat acasă cu inima grea. Dacă aș fi spus mamei că vreau să merg la olimpiadă, ar fi râs amar sau m-ar fi certat că sunt egoistă. În seara aceea, Ana mi-a șoptit:
— Du-te la olimpiadă. Pentru mine n-ai cum să faci mai mult decât faci deja. Dar pentru tine… poate e ultima șansă.
Am plâns în tăcere lângă ea. Mi-am dorit să fiu puternică pentru amândouă, dar simțeam că mă sufoc.
Într-o sâmbătă dimineață, când mama era la piață și Ana dormea liniștită după tratament, am luat rucsacul și am fugit la tren. M-am dus la București pentru faza națională a olimpiadei. Am scris ca niciodată — despre dorul de libertate și povara vinovăției. Când m-am întors acasă după două zile, mama nu mi-a vorbit o săptămână întreagă. Ana însă m-a strâns în brațe:
— Sunt mândră de tine.
Dar liniștea nu a durat mult. Boala Anei s-a agravat. Mama a devenit și mai aspră cu mine:
— Dacă ai fi fost aici… poate nu i se făcea rău!
— Mamă, nu e vina mea!
— Ba da! Tu trebuia să fii aici!
Mi-am petrecut vara între spital și casă. Prietenii mei au plecat la mare, eu am rămas cu mirosul de dezinfectant și cuvintele grele ale mamei. Într-o noapte, Ana mi-a spus:
— Nu lăsa boala mea să-ți fure viața. Eu poate nu voi avea timp… dar tu ai!
După moartea Anei, casa noastră a devenit un mausoleu al tăcerii și reproșurilor nespuse. Mama nu mi-a iertat niciodată fuga la olimpiadă sau faptul că uneori zâmbeam când ea plângea. Eu nu mi-am iertat niciodată că am simțit ușurare când totul s-a terminat.
Au trecut ani. Am terminat facultatea de litere la Cluj și am început să predau româna unor copii care încă mai cred în visuri. Mama nu a venit niciodată la vreo festivitate sau lansare de carte. Ne vedem rar și vorbim puțin — despre vreme sau despre facturi.
Uneori mă întreb dacă am avut dreptul să aleg pentru mine. Dacă sacrificiul e singura dovadă de iubire sau dacă avem voie să ne dorim fericirea chiar și atunci când cei dragi suferă.
Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? E egoism să-ți dorești libertatea când familia te ține captiv?