„Nu vezi că mama ta nu-l iubește pe fiul nostru?”: Ani de comparații până la limita răbdării

— Irina, iar nu ai pus destulă sare în supă. Și uite la Vlad, iar nu și-a făcut temele la timp. Nu știu cu cine seamănă copilul ăsta, că Radu al meu era premiant la vârsta lui!

Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsuna ca o sentință în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Era decembrie, afară ningea mărunt, iar eu simțeam cum frigul de pe stradă pătrunde și în sufletul meu. Vlad, băiatul nostru de nouă ani, stătea cu ochii în farfurie, încercând să-și ascundă lacrimile. Radu, soțul meu, se uita absent la televizor, prefăcându-se că nu aude nimic.

— Mamă, las-o pe Irina, e obosită… a murmurat el fără vlagă.

— Obosită? La ce? Că stă acasă toată ziua? Pe vremea mea, femeile munceau și aveau grijă de copii fără să se plângă! Și tu, Vlad, dacă nu iei zece la matematică săptămâna viitoare, nu mai primești tableta!

Am strâns pumnii sub masă. De zece ani trăiam același scenariu. Maria locuia cu noi de când s-a îmbolnăvit soțul ei și a rămas singură. La început am crezut că va fi greu doar câteva luni. Dar lunile s-au transformat în ani și fiecare zi era o luptă cu răceala și reproșurile ei. Nimic din ce făceam nu era destul de bun: nici mâncarea, nici curățenia, nici felul în care îl creșteam pe Vlad.

Cel mai tare mă durea când îl compara pe Vlad cu Radu sau cu verișorii lui. „Uite ce frumos scrie Andreea! Uite ce premiu a luat Ionuț! Tu de ce nu poți?” Vlad se străduia din răsputeri să-i facă pe plac, dar orice ar fi făcut era mereu prea puțin.

Într-o seară, după ce Maria a plecat la culcare bombănind despre „generația asta pierdută”, l-am găsit pe Vlad plângând în camera lui.

— Mami, eu chiar încerc… De ce nu mă place bunica?

Mi s-a rupt sufletul. L-am strâns tare în brațe și i-am șoptit:

— Nu e vina ta, puiule. E doar… greu pentru ea să arate că iubește.

Dar adevărul era că nici eu nu mai știam dacă pot suporta. Radu era prins între noi două ca într-o menghină. De fiecare dată când încercam să-i spun cât mă doare situația, ridica din umeri:

— E mama… Ce vrei să fac? N-o pot da afară!

Într-o duminică dimineață, după ce Vlad a venit acasă cu un opt la matematică și Maria a început să țipe că „așa ceva nu s-a mai văzut în familia noastră”, am simțit că explodez.

— Ajunge! am strigat eu. Nu mai suport! Vlad e copilul nostru și nu mai vreau să-l compari cu nimeni!

Maria s-a uitat la mine ca la o nebună.

— Cum vorbești tu cu mine? Eu am crescut un băiat ca lumea! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Radu s-a ridicat brusc de pe scaun:

— Mamă! Gata! Nu mai vorbi așa cu Irina!

A fost pentru prima dată când l-am văzut pe Radu ridicând vocea la mama lui. Maria a început să plângă și să spună că noi vrem s-o dăm afară, că după tot ce a făcut pentru noi acum o tratăm ca pe o povară.

Seara aceea a fost un coșmar. Vlad s-a ascuns în camera lui, Radu a ieșit nervos pe balcon să fumeze, iar eu am rămas singură în bucătărie cu gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că nu sunt destul de bună ca mamă sau ca noră. Poate că ar trebui să plec și să-l las pe Radu cu mama lui.

Dar când l-am văzut pe Vlad dimineața următoare — ochii umflați de plâns, umerii aduși — am știut că nu pot renunța. Pentru el trebuie să lupt.

Am început să caut soluții: am vorbit cu o prietenă psiholog care mi-a spus că trebuie să pun limite clare. Am încercat să discut calm cu Maria despre cum îl afectează pe Vlad comparațiile ei. A izbucnit din nou:

— Pe vremea mea copiii nu erau atât de sensibili! Acum toți aveți nevoie de psihologi!

Radu a început să mă susțină timid. Încet-încet am reușit să stabilim reguli: Maria nu mai avea voie să-l certe pe Vlad fără ca noi să fim de față; orice problemă urma să fie discutată între adulți.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de tensiuni și tăceri apăsătoare. Dar Vlad a început să zâmbească din nou. A luat primul lui nouă la matematică fără să-i fie teamă că va fi certat dacă nu e zece.

Într-o seară geroasă de februarie, după ce Vlad a venit acasă cu un desen premiat la școală și Maria i-a spus doar „Bravo”, fără alte comparații, am simțit că poate există speranță.

M-am uitat la Radu și l-am întrebat încet:

— Oare cât de mult ne poate schimba tăcerea? Și cât curaj ne trebuie ca să spunem adevărul atunci când doare cel mai tare?

Poate că mulți dintre voi treceți prin ceva asemănător. Voi cum ați reacționa dacă cineva v-ar răni copilul cu vorbe grele chiar sub acoperișul vostru?