Între două mame și o inimă frântă

— Nu poți să faci asta, Ilinca! Nu poți să-l lași pe Vlad după atâția ani! vocea mamei mele răsuna în holul îngust, cu ecou în fiecare colț al apartamentului. Soacra mea, doamna Stanciu, stătea lângă ea, cu palmele împreunate, ca la biserică.

— Te rog, draga mea, gândește-te la copii. La ce o să spună lumea? La ce o să pățească Vlad dacă rămâne singur? a adăugat ea, cu ochii umezi.

M-am sprijinit de perete, simțind cum aerul devine tot mai greu. Mâinile îmi tremurau. Mă uitam la ele – două femei care nu s-au suportat niciodată, dar care acum făceau front comun împotriva mea. Mă simțeam ca un copil prins între două focuri, deși aveam treizeci și șapte de ani și două fetițe care dormeau în camera alăturată.

Nu mai aveam putere să le răspund. În mintea mea se derulau scenele ultimelor luni: certurile cu Vlad, ușile trântite, tăcerile lungi și reci, privirile goale. Îmi aminteam cum, în urmă cu o săptămână, Vlad a spart un pahar pe masă și a urlat la mine că sunt o nevastă ratată. Cum am plâns în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă copiii.

— Ilinca, nu te gândești la fete? Ce exemplu le dai dacă pleci? Mama încerca să mă atingă pe umăr, dar m-am tras instinctiv.

— Ce exemplu le dau dacă rămân? am șoptit, dar nu m-au auzit sau s-au prefăcut că nu aud.

Adevărul e că nu mai știam cine sunt. În fiecare zi mă trezeam cu un nod în gât și mă culcam cu același nod. Îmi repetam că trebuie să rezist pentru copii, pentru familie, pentru liniștea tuturor. Dar liniștea mea? Cine avea grijă de ea?

Am crescut într-o familie unde divorțul era rușinea supremă. Tata a plecat când aveam șapte ani și mama n-a mai fost niciodată întreagă. Mi-a spus mereu că femeia trebuie să rabde, să țină casa unită cu orice preț. Așa am ajuns să cred că fericirea mea e un moft.

Vlad nu a fost mereu așa. La început era atent, mă făcea să râd, îmi aducea flori fără motiv. Dar după ce s-a născut Mara, totul s-a schimbat. A început să stea peste program la serviciu, să vină acasă nervos, să mă critice pentru orice: ciorba prea sărată, praful de pe mobilă, faptul că nu mai aveam chef de nimic. Apoi au venit reproșurile mai grele: că nu sunt destul de bună ca mamă, că nu mă mai aranjez ca înainte.

Am încercat să vorbesc cu el. Să-i spun că mă doare. S-a uitat la mine ca la o străină și mi-a zis: „Toate femeile fac așa. Te-ai învățat cu binele.”

Seara trecută, când mama și soacra au apărut împreună la ușă, am simțit că mă sufoc. Nu voiam să le rănesc, dar nici nu mai puteam trăi așa. Am încercat să le explic:

— Nu mai pot. Nu mai pot să fiu fericită aici. Nu mai pot să fiu eu.

Mama a început să plângă în hohote. Soacra a oftat adânc și a spus:

— Dacă pleci, Vlad o să se prăbușească. Știi cât ține la tine? Știi cât suferim toți?

Am vrut să țip: „Dar eu? Eu cât mai pot suferi?” Dar n-am făcut-o. Am rămas acolo, între ele două, ca o statuie spartă.

După ce au plecat, am stat pe canapea și am privit tavanul ore întregi. M-am gândit la fetele mele: Mara și Ana. Ce vor învăța ele din povestea asta? Că trebuie să taci și să rabzi? Că dragostea e doar sacrificiu?

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit devreme și a plecat fără să spună nimic. Fetele au venit la mine în pat și m-au întrebat de ce sunt tristă. Le-am strâns tare în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul.

La prânz am primit un mesaj de la mama: „Te rog să te gândești bine. O familie unită e cel mai important lucru.”

Dar ce înseamnă o familie unită dacă toți sunt nefericiți? Dacă fiecare zi e o luptă surdă?

Seara am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu pot trăi viața altora doar ca să le fie lor bine. Că trebuie să găsesc curajul să fiu sinceră cu mine însămi.

Poate că voi fi judecată. Poate că mama nu-mi va mai vorbi o vreme. Poate că Vlad va suferi și soacra va plânge iar la ușa mea. Dar știu că dacă rămân aici doar din datorie, voi muri puțin câte puțin în fiecare zi.

Mâine o să-i spun lui Vlad că vreau să ne despărțim. O să-mi iau fetele de mână și o să le arăt că merită mai mult decât tăcere și compromisuri amare.

Poate că nu există finaluri fericite pentru toată lumea. Dar există începuturi curajoase pentru cei care aleg să trăiască adevărul lor.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi însene înainte ca sufletul nostru să se piardă definitiv?