Ai privit cum căsnicia mea se destramă – povestea unei mame care a ales să nu se implice

— Nu pot să cred că ai stat și ai privit! Ai văzut cum mă sting, mamă, și n-ai făcut nimic!
Cuvintele ei, tăioase ca un cuțit, încă îmi răsună în minte. Stau pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, și privesc spre ușa pe care Wiktoria a trântit-o în urmă cu doar câteva minute. Camera e plină de liniște apăsătoare, dar în sufletul meu e furtună.

M-am întrebat mereu dacă am făcut bine să nu mă bag. Wiktoria a fost mereu o fire vulcanică, încăpățânată, cu ochii aceia mari și negri care nu acceptau niciodată un „nu” ca răspuns. Când l-a adus pe Radu acasă pentru prima dată, am simțit că nu e omul potrivit pentru ea. Era prea liniștit, prea resemnat, iar ea – un foc viu. Dar cine eram eu să-i spun ce să facă? Am crescut într-o casă unde mama mea decidea totul pentru mine. Juraseam că nu voi repeta greșelile ei.

— Mamă, eu știu ce fac! Nu te băga! îmi spunea mereu Wiktoria, cu vocea aceea ascuțită, când încercam să-i sugerez ceva despre Radu sau despre viața lor împreună. Așa că am tăcut. Am privit de pe margine cum se ceartă, cum se împacă, cum se rănesc reciproc și apoi se prefac că totul e bine. Am sperat că vor găsi singuri calea spre fericire.

Dar n-au găsit-o. După cinci ani de căsnicie, Wiktoria a venit acasă plângând, cu valiza în mână și ochii umflați de lacrimi.

— S-a terminat, mamă. Nu mai pot. Nu mai vreau să lupt singură.

Am vrut să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar s-a tras înapoi. M-a privit cu reproș și mi-a spus:

— Ai văzut totul și n-ai făcut nimic! Ai stat acolo și ai privit cum mă pierd!

Nu știu când am început să mă simt vinovată. Poate când am văzut-o cum stă ore întregi pe canapea, privind în gol. Sau când am auzit-o noaptea plângând în pernă. Sau poate când am găsit într-o zi o scrisoare neterminată către Radu, plină de regrete și dorința de a da timpul înapoi.

Am încercat să vorbesc cu ea:

— Wiktoria, nu am vrut să te rănesc. Am crezut că trebuie să-ți trăiești viața după regulile tale.

— Și unde m-au dus regulile mele? Într-un apartament gol, fără dragoste, fără speranță! Dacă ai fi spus ceva… dacă m-ai fi tras de mânecă… poate nu ajungeam aici!

M-am simțit mică, neputincioasă. Îmi venea să-i spun că nu există manual pentru a fi mamă. Că uneori tăcerea doare mai tare decât orice ceartă. Dar nu am avut curajul. M-am retras în bucătărie și am început să spăl vasele mecanic, ca să-mi acopăr gândurile.

În zilele următoare, Wiktoria a devenit tot mai retrasă. Nu mai ieșea din cameră decât rar, pentru o cafea sau o țigară pe balcon. Prietenele ei au încercat să o scoată din casă, dar le-a refuzat pe toate.

— Nu vreau să mă vadă nimeni așa! Sunt o ratată!

Am încercat să-i spun că nu e adevărat, că fiecare are momente grele în viață. Dar nu m-a ascultat.

Într-o seară, am găsit-o plângând la masa din bucătărie. Avea fața roșie și ochii umflați.

— Mamă… tu ai fost vreodată atât de singură?

Am simțit un nod în gât. Mi-am adus aminte de serile lungi după ce tatăl ei a murit, când stăteam singură în pat și mă întrebam dacă voi reuși să merg mai departe.

— Da, Wiktoria. Am fost. Dar am mers mai departe pentru tine.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată după mult timp am văzut-o vulnerabilă, ca atunci când era mică și venea la mine după un coșmar.

— Și cum ai făcut?

— Am acceptat ajutorul celor din jur. Și am încercat să nu mă învinovățesc pentru tot ce nu pot schimba.

A oftat adânc și mi-a luat mâna în a ei.

— Poate ar fi trebuit să te ascult mai mult… Poate ar fi trebuit să te rog să te implici…

Am zâmbit trist.

— Poate ar fi trebuit să risc și eu să mă bag mai mult… Să nu-mi fie teamă că te supăr.

A doua zi dimineață a venit la mine în bucătărie cu o ceașcă de cafea și mi-a spus:

— Vreau să încerc să merg la terapie. Poate mă ajută să mă regăsesc.

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Poate că nu e prea târziu pentru noi două.

Dar întrebarea rămâne: unde e limita între a-ți lăsa copilul să-și trăiască viața și a interveni atunci când vezi că se prăbușește? Oare tăcerea mea a fost grijă sau lașitate? Ce aș fi putut face altfel?