Greutatea unei decizii: Povestea unui divorț românesc

— Nu mai pot, Mihai. Vreau să divorțăm.
Cuvintele Irinei au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Afară ploua cu găleata, iar picăturile băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar ochii ei erau reci, hotărâți.
— Ce-ai spus? am întrebat, cu vocea tremurândă.
— Ai auzit bine. Nu mai merge. Nu mai pot trăi așa.
Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad, băiatul nostru de opt ani, era în camera lui, probabil cu căștile pe urechi, jucându-se pe tabletă. Nu voiam să audă nimic din ce urma să se întâmple.

Nu știu când am ajuns aici. Poate că totul a început cu oboseala, cu grijile de zi cu zi, cu ratele la bancă și certurile mărunte care s-au transformat în ziduri între noi. Sau poate că niciodată nu ne-am spus cu adevărat ce ne doare. Irina lucra la spital ca asistentă medicală, făcea ture de noapte și venea acasă epuizată. Eu eram profesor de istorie la liceu și aduceam acasă frustrările mele: salariul mic, elevii tot mai indiferenți, presiunea constantă de a face față unui sistem care nu mai funcționează.

— Mihai, nu e vina ta. Sau poate e și vina ta, dar nu doar a ta. Sunt obosită să mă simt singură lângă tine.

Am vrut să-i spun că și eu mă simt singur, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am tăcut. În acea tăcere s-a strecurat între noi tot ce nu ne-am spus niciodată.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Am încercat să vorbim, să ne explicăm, să găsim o cale de mijloc. Dar fiecare discuție se termina cu reproșuri și lacrimi.

— Vlad trebuie să știe, mi-a spus Irina într-o dimineață.
— Nu acum! Nu încă! am protestat eu.
— Mihai, nu putem să-l mințim la nesfârșit.

Într-o duminică după-amiază, ne-am așezat amândoi lângă Vlad pe canapea.
— Vlad, mami și tati nu se mai înțeleg foarte bine…
El s-a uitat la noi cu ochii lui mari și negri.
— O să divorțați? a întrebat direct.
Am simțit un nod în stomac.
— Da, puiule… Dar te iubim la fel de mult amândoi.

A plâns atunci cum nu l-am văzut niciodată plângând. M-am simțit cel mai mic om din lume.

A urmat bătălia pentru custodie. Părinții Irinei au început să mă privească ca pe un dușman. Mama mea m-a sunat zilnic să mă întrebe ce facem cu apartamentul cumpărat împreună, cine rămâne cu Vlad, dacă nu cumva ar trebui să încercăm „să ne împăcăm pentru copil”.

— Mihai, tu chiar nu vezi că o să-l distrugeți pe Vlad? m-a certat mama într-o seară.
— Mamă, nu pot să-l oblig pe cineva să mă iubească…

La școală, colegii au început să bârfească. Unii mă priveau cu milă, alții cu superioritate.
— Las’ că-ți găsești tu alta! mi-a spus ironic domnul Popescu de la matematică.
Am zâmbit forțat și am plecat mai devreme acasă.

Într-o zi, Vlad a venit de la școală și mi-a spus:
— Tati, colegii râd de mine că părinții mei divorțează…
L-am luat în brațe și i-am promis că orice s-ar întâmpla, eu voi fi mereu acolo pentru el. Dar știam că promisiunea asta nu va putea repara tot ce urma să se rupă în sufletul lui.

Procesul de divorț a fost un coșmar birocratic: avocați scumpi, hârtii peste hârtii, discuții interminabile despre cine ia mobila sau cine plătește ratele rămase la bancă. Într-o zi am izbucnit:
— Irina, chiar trebuie să ne certăm pentru fiecare scaun?
Ea a izbucnit în plâns:
— Nu vreau nimic de la tine! Vreau doar liniște!

Când am semnat actele la notar, mâinile îmi tremurau. Am ieșit pe stradă și am simțit că aerul e prea greu pentru plămânii mei. M-am dus acasă la mama și am plâns ca un copil.

Au trecut luni până când am început să mă obișnuiesc cu noua viață: Vlad venea la mine două weekenduri pe lună; apartamentul era gol și tăcut; serile erau lungi și reci. Prietenii mei încercau să mă scoată în oraș:
— Hai la o bere! Hai să cunoști pe cineva!
Dar eu nu voiam decât liniște și timp să-mi pun gândurile în ordine.

Într-o zi l-am întrebat pe Vlad:
— Cum te simți?
A ridicat din umeri:
— E ciudat… Dar cred că o să fie bine până la urmă.

Poate că are dreptate. Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești. Dar încă mă întreb: oare am făcut tot ce puteam pentru familia mea? Oare Vlad va putea vreodată să mă ierte pentru decizia asta?

Ce credeți voi: există un mod corect de a pune capăt unei familii fără să rănești pe nimeni? Sau orice alegere facem lasă urme care nu se vor vindeca niciodată?