Invitația care mi-a sfâșiat inima: Povestea unei trădări de familie

— Nu, nu poate fi adevărat! am șoptit, cu mâinile tremurând, ținând acea bucată de carton lucios care mi-a schimbat viața. Eram la birou, printre dosare și hârtii, când am deschis plicul cu numele Anei scris cu litere rotunde, familiare. Nu mai vorbisem cu ea de luni bune, de când divorțasem de Radu. Am crezut că e o invitație la botezul vreunui copil de-al vreunei verișoare, dar când am citit numele mirilor, mi s-a tăiat respirația: Radu și Ana. Fostul meu soț și sora mea.

Am ieșit pe hol, încercând să nu izbucnesc în plâns. Colega mea, Irina, m-a privit îngrijorată.
— Ce s-a întâmplat, Ilinca? Pari că ai văzut o fantomă.
— E… e ceva ce nu pot explica, am bâiguit, strângând invitația la piept.

În mintea mea se derulau toate momentele din ultimii ani: certurile cu Radu, răceala dintre mine și Ana, serile în care mă simțeam singură chiar și când eram înconjurată de familie. Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că cei doi ar putea fi împreună. Când am ajuns acasă, mama mă aștepta cu o ciorbă caldă și privirea ei blândă.

— Ce ai pățit, Ilinca? Ești albă ca varul.
— Mama… ai știut?
Ea a oftat adânc și a dat din cap.
— Ana mi-a spus acum două săptămâni. Am încercat să o opresc… dar nu m-a ascultat. Spune că îl iubește pe Radu de ani de zile.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Cum să reacționez? Sora mea, cea cu care împărțeam păpușile și secretele copilăriei, îmi furase bărbatul. Sau poate nu era vorba de „furat”. Poate eu pierdusem totul cu mult înainte să realizez.

Seara aceea a fost un coșmar. Am plâns până târziu în noapte, încercând să găsesc un sens în tot ce se întâmplase. A doua zi am primit un mesaj de la Ana: „Te rog să vii la nuntă. E important pentru mine.”

Am vrut să-i răspund cu ură, să-i spun că nu voi ierta niciodată trădarea asta. Dar n-am putut. Am lăsat telefonul jos și am ieșit la plimbare prin parc. M-am întâlnit întâmplător cu Vlad, un vechi prieten din liceu.

— Ilinca! Ce mai faci? Nu te-am văzut de ani buni!
— Vlad… nu știu ce să spun. Viața mea e un haos.

I-am povestit totul, iar el m-a ascultat fără să mă judece.
— Știi… uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne rănesc cel mai tare. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te pierzi pe tine însăți.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. În familie, tensiunea era palpabilă. Tata refuza să vorbească despre subiect, iar mama încerca să fie mediator între mine și Ana. Într-o seară, Ana a venit la mine acasă.

— Ilinca, te rog… trebuie să vorbim.
Am deschis ușa fără să spun nimic. S-a așezat pe canapea și a început să plângă.
— Știu că nu mă vei ierta niciodată. Dar nu am vrut să se întâmple așa. După divorțul vostru, Radu a venit la mine… eram amândoi singuri și răniți. Nu am plănuit nimic.

Am simțit cum furia îmi arde obrajii.
— Nu ai plănuit nimic? Ana, erai sora mea! Cum ai putut?
Ea a ridicat din umeri neputincioasă.
— Poate că am fost egoistă. Dar nu pot schimba ce simt.

Am rămas tăcute minute în șir. În cele din urmă, Ana a plecat fără să mai spună nimic. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Zilele au trecut greu până la nuntă. Familia era împărțită: unii mă susțineau pe mine, alții pe Ana. La serviciu abia mă puteam concentra; Irina m-a întrebat dacă nu vreau să iau câteva zile libere.

În ziua nunții am stat în fața oglinzii ore întregi, încercând să decid dacă să merg sau nu. În cele din urmă, am ales să mă duc. Nu pentru ei, ci pentru mine — ca să pot închide acest capitol odată pentru totdeauna.

Când am intrat în biserică, toți ochii s-au întors spre mine. Ana era superbă în rochia albă, iar Radu părea fericit. M-am așezat în ultima bancă și am privit ceremonia ca prin ceață. La final, Ana a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Îți mulțumesc că ai venit… chiar dacă știu cât de greu ți-a fost.

Nu i-am răspuns nimic. Am plecat înainte de petrecere, cu lacrimi în ochi și inima frântă. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă voi putea vreodată să iert — pe ei sau pe mine însămi pentru greșelile trecutului.

Acum, după luni de zile, încă mă bântuie întrebarea: oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau uneori familia e cea care ne rănește cel mai tare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?