Am plecat după 40 de ani: curajul de a-mi trăi viața la 62 de ani

— Tu chiar ai înnebunit, mamă? La vârsta asta? — vocea fiicei mele, Irina, răsuna ca un ecou în bucătăria mică, unde aburii cafelei se amestecau cu tensiunea din aer. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, strângând cureaua genții vechi pe care o pregătisem cu grijă încă de dimineață. Pe masă, lângă cheile de la casă, stătea o scrisoare pentru Gheorghe, soțul meu de patruzeci de ani.

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc așa. Nu mai vreau să fiu doar o umbră prin casă, să gătesc, să spăl, să tac și să mă prefac că totul e bine. Am 62 de ani și simt că nu am trăit niciodată pentru mine.

Irina a izbucnit în plâns. — Dar ce-o să faci? Unde te duci? Tata… tata nu o să înțeleagă niciodată!

Am oftat adânc. Gheorghe era la piață. Știam că nu va accepta niciodată decizia mea. Pentru el, femeia era stâlpul casei, dar un stâlp mut, invizibil. Ani la rând am tăcut când m-a jignit, am zâmbit când m-a ignorat, am acceptat când m-a făcut să mă simt mică. Am crescut copiii, am avut grijă de nepoți, am pus mereu pe alții pe primul loc. Dar într-o zi m-am trezit privind pe fereastră la o bătrână care mergea încet pe trotuar și mi-am dat seama că mă uitam la mine însămi peste câțiva ani: singură, tristă și plină de regrete.

— Mamă, lumea o să râdă de tine! — a continuat Irina printre sughițuri. — Vecinii deja vorbesc… Zic că ai găsit pe altcineva sau că ai luat-o razna.

Am zâmbit amar. — Lumea vorbește oricum, Irina. Dacă stai, ești proastă că rabzi. Dacă pleci, ești nebună că strici familia. Dar nu mai pot trăi pentru gura lumii.

Am ieșit din casă cu inima bubuindu-mi în piept. Pe scara blocului m-am întâlnit cu doamna Viorica, vecina de la doi.

— Unde pleci cu bagajul ăla mare? — m-a întrebat suspicioasă.

— Mă duc să trăiesc puțin și pentru mine, doamnă Viorica.

A dat din cap dezaprobator și a șoptit ceva despre „rușinea bătrâneții”.

Am ajuns la garsoniera pe care o închiriasem în secret cu banii strânși din vânzarea unor bijuterii vechi. Pereții erau goi, dar pentru prima dată după mulți ani am simțit liniște. Nu mai era nimeni care să-mi spună ce să fac sau cum să fiu.

Primele zile au fost grele. M-am trezit plângând fără motiv, dorindu-mi să aud pașii lui Gheorghe pe hol sau vocea nepoților alergând prin casă. Telefonul suna mereu: Irina, băiatul meu Radu, chiar și sora mea mai mică, Mariana.

— Tu realizezi ce faci? — mă certa Mariana. — La vârsta ta femeile se roagă să nu rămână singure!

— Poate că singurătatea e mai bună decât o viață trăită pe jumătate — i-am răspuns încet.

Într-o seară, Gheorghe a venit la ușa garsonierei. Nu-l mai văzusem niciodată atât de pierdut.

— Ce vrei să demonstrezi? — a întrebat el cu voce joasă. — Că poți trăi fără mine?

— Nu vreau să demonstrez nimic. Vreau doar să trăiesc… pentru prima dată.

A plecat fără un cuvânt. După aceea au urmat zile lungi de tăcere între noi. Copiii au încercat să ne împace, vecinii au început să mă ocolească sau să mă privească insistent când mergeam la magazin.

— Doamna Maria, vă rog frumos… — mi-a spus într-o zi vânzătoarea de la alimentara — …nu vă supărați, dar toată lumea întreabă ce s-a întâmplat. Un bărbat ca domnul Gheorghe nu se găsește ușor!

Am zâmbit politicos și am plecat mai departe. În fiecare zi descopeream cât de greu e să fii femeie singură la bătrânețe în România: priviri piezișe, judecată aspră, izolare socială. Dar descopeream și cât de frumos e să pot citi până târziu fără să fiu certată că „sting lumina prea târziu”, sau să beau cafeaua în liniște fără graba meselor impuse.

Mi-am făcut prietene noi: doamna Lenuța din blocul vecin, care fusese văduvă de tânără și știa ce înseamnă singurătatea; domnul Petre de la etajul trei, care m-a ajutat să repar robinetul și mi-a povestit despre anii lui grei după divorț. Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură și pentru prima dată am simțit că pot crea ceva doar pentru mine.

Cu timpul, copiii au început să mă înțeleagă. Irina a venit într-o zi cu nepoata mea cea mică și mi-a spus:

— Mamă… poate ai dreptate. Poate merităm toate o șansă la fericire.

Gheorghe nu a mai încercat să mă aducă acasă. Am rămas doi străini care împart amintiri comune și copii mari. Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit; dacă nu era mai bine să rabd până la capăt pentru liniștea familiei. Dar apoi mă uit la tablourile mele colorate agățate pe pereții garsonierei și simt că trăiesc cu adevărat.

Poate lumea nu va înțelege niciodată alegerea mea. Poate voi fi mereu „femeia care a plecat la bătrânețe”. Dar mă întreb: oare câte dintre noi nu ne-am dorit măcar o dată să avem curajul să fim noi însene? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru față de liniștea aparentă a familiei?