Moștenirea care ne-a destrămat: Adevărul pe care mama l-a ascuns între noi

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva? am urlat, cu mâinile tremurând de furie și neputință. Eram în sufrageria noastră mică din Pitești, printre cutii cu hainele mamei, mirosul de naftalină și amintiri care mă sufocau. Sora mea stătea în fața mea, cu ochii roșii de plâns, dar nu spunea nimic. Tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt.

Mama murise acum două săptămâni. Cancerul a venit pe neașteptate și a luat-o repede, fără să ne lase timp să ne pregătim sau să ne luăm rămas-bun cum trebuie. Am rămas eu și Irina, doi frați care credeam că știm totul unul despre celălalt, dar care acum păream doi străini.

Totul a început când am deschis testamentul. Notarul, un bărbat uscățiv pe nume domnul Popescu, a citit cu voce monotonă: „Las apartamentul din strada Teilor fiicei mele, Irina, iar economiile din bancă fiului meu, Vlad.” Am simțit cum mi se taie respirația. Apartamentul era tot ce aveam. Economiile? Erau câteva mii de lei, abia de ajungeau pentru cheltuielile de înmormântare.

— De ce? am întrebat-o pe Irina după ce notarul a plecat. — Tu știai?

Ea a dat din cap încet. — Mama mi-a spus acum câteva luni… Că vrea să-mi lase casa, pentru că eu am stat cu ea în ultimii ani. Tu ai plecat la București, Vlad. Ai avut viața ta…

M-am simțit trădat. Nu pentru bani sau pentru apartament, ci pentru că mama nu mi-a spus nimic. Pentru că Irina știa și eu nu. Pentru că, dintr-o dată, tot ce credeam despre familie s-a prăbușit.

Am început să mă cert cu Irina aproape zilnic. Tata murise când eram mici, iar mama ne crescuse singură. Îmi aminteam cum ne ținea de mână la grădiniță, cum ne făcea clătite duminica dimineața și cum râdea când ne certam pe telecomandă. Mereu spunea că suntem totul pentru ea. Dar acum simțeam că nu am fost niciodată destul.

— Vlad, nu e vina mea! a izbucnit Irina într-o seară. — Eu am rămas aici, am avut grijă de ea când tu nici nu sunai uneori cu săptămânile!

— Și crezi că asta îți dă dreptul să iei totul? am răspuns printre dinți.

— Nu am luat nimic! Așa a vrut ea! Dacă ai fi fost aici… poate ar fi fost altfel.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Poate avea dreptate. Poate că fuga mea la București, la jobul meu de la agenția de publicitate, la viața mea „independentă”, fusese o formă de abandon pentru mama. Dar nu puteam accepta că asta mă făcea mai puțin fiu.

Zilele au trecut greu. Prietenii mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine, dar nu puteam vorbi cu nimeni despre ce simțeam cu adevărat. Mergeam la cimitir și vorbeam cu mama ca un nebun:

— De ce ai făcut asta? De ce nu mi-ai spus?

Răspunsul nu venea niciodată.

Într-o zi, am găsit într-un sertar o scrisoare de la mama. Era adresată mie și Irinei. Am citit-o cu voce tremurată:

„Dragii mei,
Dacă citiți asta, înseamnă că nu mai sunt lângă voi. Vreau să știți că v-am iubit pe amândoi la fel de mult. Am decis să-i las Irinei casa pentru că știu cât de greu i-a fost să stea aici cu mine când era bolnavă și cât de mult a renunțat la visele ei pentru mine. Vlad, știu că ai plecat ca să-ți faci un rost și sunt mândră de tine. Nu vreau să vă certați din cauza mea. Vreau să rămâneți frați și după ce eu nu voi mai fi.”

Am plâns ca un copil atunci. Dar nici lacrimile nu au șters sentimentul de nedreptate.

Irina a venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău, Vlad… Nu vreau să pierd și fratele meu.

— Nici eu nu vreau să te pierd pe tine… dar nu știu dacă pot trece peste asta.

Au urmat luni de tăcere între noi. Eu m-am întors la București, dar nimic nu mai avea sens. Munca nu mă mai bucura, prietenii păreau străini. M-am întrebat mereu dacă familia înseamnă doar sânge sau și adevăruri spuse la timp.

Într-o zi, Irina m-a sunat:

— Vlad… Vrei să vii acasă? Să bem o cafea? Să vorbim?

Am ezitat mult înainte să accept. Dar am mers. Ne-am uitat unul la altul ca doi oameni care au trecut prin război împreună și totuși nu mai știu cine sunt.

— Poate ar trebui să vindem apartamentul și să împărțim banii… a spus ea timid.

— Nu e vorba despre bani, Irina… E despre noi.

Am stat mult în tăcere. Poate că timpul va vindeca ceva din rănile astea. Poate că nu.

Mă întreb uneori: cât valorează o familie? Și câte secrete poate duce înainte să se rupă definitiv? Voi ce ați fi făcut în locul meu?