„Nu mai pot să te port în spate”: Povestea unei despărțiri tăcute

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să te port în spate! Am spus-o cu voce tremurată, dar hotărâtă, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu privirea pierdută în ecranul telefonului. Mirosea a ciorbă de legume și a oboseală veche, iar în aer plutea tensiunea pe care o simțisem de luni întregi, poate chiar ani.

Radu a ridicat ochii spre mine, mirat, ca și cum nu ar fi înțeles limba în care vorbeam. — Ce-ai pățit, Ioana? Iar ai avut o zi grea la serviciu?

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când îi spuneam că sunt epuizată, dar era prima dată când simțeam că nu mai pot să continui. De ani de zile, eu eram cea care aducea banii în casă, care gătea, spăla, plătea facturile și se ocupa de copii. El… el era mereu „în căutarea unui job mai bun”, mereu cu planuri mari și promisiuni goale.

— Nu e vorba doar de ziua asta, Radu. E vorba de toate zilele astea la un loc. Sunt obosită să fiu singură în doi.

A tăcut. S-a ridicat încet de la masă și s-a dus la geam. Am văzut cum își freacă fața cu palmele, un gest pe care îl făcea mereu când era depășit de situație.

— Ioana, știi că încerc… Dar nu e ușor. Piața e grea, nu mă angajează nimeni la vârsta mea…

— Dar nici nu cauți cu adevărat! am izbucnit eu. Îți petreci zilele pe net sau la televizor. Eu vin acasă și găsesc totul neschimbat. Copiii mă întreabă mereu de ce tata nu merge la serviciu ca ceilalți tați.

S-a întors spre mine cu ochii umezi. — Crezi că nu mă doare? Crezi că nu mă simt inutil?

Am simțit un val de milă pentru el, dar și o furie surdă care mocnea în mine de prea mult timp. — Nu știu ce simți, Radu. Pentru că nu mai vorbim despre nimic adevărat de ani de zile. Eu doar trag și trag, iar tu… tu te-ai obișnuit să fii tras după mine.

A urmat o tăcere grea. Copiii erau la bunici în seara aceea, iar liniștea casei era apăsătoare.

— Și ce vrei să fac acum? a întrebat el încet.

— Să-ți cauți un job. Să gătești pentru tine. Să vezi cum e să ai grijă de casă. Să nu te mai bazezi pe mine pentru orice. Eu… eu nu mai pot.

M-am dus în dormitor și am izbucnit în plâns. M-am gândit la mama mea, care a trăit toată viața lângă un bărbat absent, la prietenele mele care îmi spuneau mereu „fii tare pentru copii”, la toate serile în care adormeam cu gândul că poate mâine va fi altfel.

A doua zi dimineață, Radu a încercat să gătească omletă și a ars tigaia. A lăsat vasele nespălate și s-a închis în sufragerie. Nu mi-a spus niciun cuvânt când am plecat la serviciu.

La birou, colega mea, Mirela, m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus totul printre lacrimi. — Ioana, nu ești singura. Și eu am trecut prin asta cu fostul meu soț. La un moment dat trebuie să alegi: vrei să fii mamă pentru toată lumea sau vrei să fii femeie pentru tine?

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Când m-am întors acasă, Radu stătea pe canapea cu ochii roșii. — Am trimis câteva CV-uri azi, mi-a spus încet. Nu știu dacă mă va suna cineva… Dar am încercat.

Am dat din cap fără să spun nimic. În acea seară am dormit separat pentru prima dată în 15 ani de căsnicie.

Zilele au trecut greu. Copiii au simțit tensiunea și m-au întrebat dacă tata pleacă undeva. Le-am spus doar că uneori oamenii mari trebuie să-și rezolve problemele ca să fie bine împreună.

Radu a început să facă mici schimbări: a spălat vasele, a dus gunoiul, a făcut cumpărături fără să-i spun eu. Dar totul părea forțat, ca un copil pedepsit care vrea să-și recâștige privilegiile.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat față în față la masa din bucătărie.

— Ioana… Tu mă mai iubești?

Am rămas blocată. Îl iubeam? Sau doar mă obișnuisem cu el? Sau poate iubirea mea se transformase într-o formă de milă și responsabilitate?

— Nu știu, Radu. Poate că ne-am pierdut pe drum… Poate că am uitat cine suntem fiecare fără celălalt.

A oftat adânc și mi-a luat mâna peste masă.

— Vreau să încercăm din nou… Dar altfel. Să fim parteneri adevărați, nu doar doi oameni care împart o casă.

Am simțit o speranță firavă, dar și o teamă uriașă: dacă nu mai putem repara nimic? Dacă tot ce ne-a ținut împreună a fost doar obișnuința?

În lunile care au urmat am mers la consiliere de cuplu. Am plâns mult amândoi, ne-am spus lucruri dureroase și am încercat să ne ascultăm cu adevărat pentru prima dată după mulți ani.

Nu știu dacă vom rămâne împreună sau dacă drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc sacrificându-mă pe mine pentru liniștea aparentă a familiei.

Uneori mă întreb: unde se termină iubirea și unde începe sacrificiul care te distruge? Cât poți duce pentru celălalt fără să te pierzi pe tine? Voi ce ați face în locul meu?