„Ai o lună să pleci din casa mea!” – Povestea unei nurori între așteptările familiei și propriile visuri

„Ai o lună să pleci din casa mea!” — vocea Elenei răsună încă în mintea mea, deși au trecut deja trei zile de la acea seară. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile tremurând pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Radu, soțul meu, privea în podea, incapabil să scoată un cuvânt. Simțeam cum pereții casei, care odinioară mi se păreau calzi și primitori, se strâng acum în jurul meu ca niște brațe reci.

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să văd cum îți bați joc de familia noastră! Ai venit aici cu pretenții, cu idei moderne… Dar aici e casa mea și faci cum spun eu! Ai o lună să pleci!

Cuvintele Elenei au căzut ca un verdict. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era prima ceartă, dar niciodată nu fusese atât de hotărâtă. M-am uitat la Radu, sperând să spună ceva, orice. Dar el doar a oftat și a ieșit din bucătărie.

Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat: unde greșisem? De ce nu eram niciodată destul de bună pentru ei? De când mă măritasem cu Radu, viața mea devenise un șir nesfârșit de compromisuri. Elena avea mereu ultimul cuvânt: ce gătim, cum aranjăm casa, când mergem la biserică, chiar și când să facem copii.

— Maria, tu nu înțelegi! La noi așa se face! — îmi spunea mereu.

Dar eu nu eram crescută așa. Mama mea, Ileana, m-a învățat să am curaj, să-mi urmez visurile. Visam să devin profesoară de limba română într-un liceu din oraș. Dar după nuntă, Elena a insistat să rămân acasă, să am grijă de gospodărie și de socrul bolnav. „Asta e datoria unei nurori adevărate”, spunea ea.

În fiecare zi mă simțeam tot mai mică. Prietenele mele mă întrebau la telefon:

— Maria, tu ești fericită? De ce nu vii la oraș? De ce nu-ți cauți un job?

Nu știam ce să le răspund. Îl iubeam pe Radu, dar simțeam că mă pierd pe mine însămi. Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, nu putem continua așa. Mama ta nu mă vrea aici…

El s-a uitat la mine cu ochii obosiți:

— Maria, știi că nu pot să mă cert cu ea. E mama… Și tata e bolnav…

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Nu contez deloc?

Radu a tăcut din nou. Am simțit cum o furie mocnită îmi urcă în piept.

În zilele următoare, Elena a început să mă ignore complet. Vorbea doar cu Radu și cu sora lui, Anca. La masă era tăcere apăsătoare. Simțeam privirile lor ca niște ace în spate.

Într-o seară, după ce toți s-au retras la culcare, am ieșit pe prispă și am sunat-o pe mama.

— Mamă… nu mai pot. M-au dat afară…

Mama a oftat greu la telefon:

— Maria, vino acasă. Nu trebuie să rabzi umilința nimănui. Ești fata mea și meriți mai mult.

Am plâns mult în noaptea aceea. M-am gândit la toate visele mele îngropate sub presiunea tradițiilor și așteptărilor familiei lui Radu.

A doua zi am început să-mi strâng lucrurile. Elena m-a privit rece:

— Să nu uiți nimic! Și lasă cheia pe masă!

Radu m-a condus la poartă fără să spună nimic. Doar ochii lui umezi trădau regretul. Am vrut să-l îmbrățișez, dar el s-a tras înapoi.

Am plecat spre casa părinților mei cu sufletul frânt. Mama m-a primit cu brațele deschise:

— O să fie bine, fata mea! O să vezi!

În zilele care au urmat am simțit o eliberare ciudată. Am început să aplic pentru posturi de profesoară și am primit un interviu la liceul din oraș. Pentru prima dată după mult timp am simțit că respir din nou.

Radu m-a sunat după două săptămâni.

— Maria… îmi pare rău… Mama e tot mai rea fără tine… Tata întreabă de tine…

— Radu, eu nu pot trăi doar pentru a-i mulțumi pe alții. Am nevoie să fiu eu însămi…

— Dar noi? Ce facem cu noi?

— Noi… dacă vrei să fim „noi”, trebuie să lupți și tu pentru mine.

Nu am mai vorbit de atunci. Am primit postul la liceu și am început o viață nouă. Uneori mă gândesc la Radu și la familia lui — dacă ar fi fost altfel, dacă ar fi avut curajul să mă apere…

Merg pe stradă printre elevii mei și mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă sub povara tradițiilor? Câte vise sunt îngropate în tăcere? Oare chiar trebuie să alegem între familie și fericire sau putem avea curajul să le cerem pe amândouă?