Umbra adevărului: După moartea lui Radu

— Nu-l mai plânge, Ana, nu merită! vocea Irinei m-a străpuns ca un cuțit în timp ce pământul cădea greu peste sicriul lui Radu. Mâinile îmi tremurau pe marginea gropii, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi amare. Nu știam dacă plâng pentru el sau pentru mine, pentru tot ce pierdusem sau pentru tot ce urma să descopăr.

Cu o zi înainte de înmormântare, am găsit într-un sertar vechi un teanc de plicuri: facturi neplătite, somații de la bănci, scrisori de amenințare. Radu, bărbatul pe care îl crezusem stâlpul vieții mele, mă lăsase cu datorii uriașe și cu o casă ipotecată. Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. M-am întrebat dacă vreodată m-a iubit cu adevărat sau dacă am fost doar o piesă într-un joc pe care nu l-am înțeles niciodată.

— Ana, trebuie să fii tare acum, mi-a spus mama, încercând să mă îmbrățișeze. Dar eu nu mai voiam să aud nimic. Toți îmi spuneau să fiu puternică, dar nimeni nu știa cât de greu era să respiri când simți că te îneci în minciuni.

La biserică, rudele murmurau vorbe pe la colțuri. Unchiul Gheorghe șoptea ceva despre „afacerile dubioase” ale lui Radu. Mătușa Viorica își făcea cruce și spunea că „Dumnezeu nu bate cu bâta”. Simțeam privirile lor ca niște ace în spate. Nimeni nu știa ce era în sufletul meu.

După slujbă, când toți s-au adunat la coliva din curte, Irina s-a apropiat de mine. Nu mai vorbisem de ani buni, după ce ne certasem la nunta ei. Întotdeauna am crezut că mă disprețuiește. Dar acum ochii ei erau roșii de plâns și vocea îi tremura.

— Ana, trebuie să vorbim. Știu ce a făcut Radu. Știu totul.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit împreună în grădină, departe de ochii lumii. Irina a scos din geantă un dosar gros.

— Uite, aici sunt toate actele firmei lui Radu. Știam că are probleme, dar nu am crezut că te va lăsa așa…

Am început să citesc: credite luate pe numele meu fără să știu, contracte semnate cu oameni dubioși din oraș. Am simțit cum mă prăbușesc pe bancă.

— De ce nu mi-ai spus nimic? am întrebat-o printre lacrimi.

— Pentru că el m-a amenințat că dacă spun ceva, nu o să-și mai vadă niciodată copilul…

M-am uitat la fiul meu, Vlad, care se juca printre crucile vechi din cimitir fără să știe nimic din furtuna care se abătuse peste noi.

În zilele care au urmat, am încercat să pun cap la cap toate piesele puzzle-ului. Am descoperit că Radu avea o relație cu o altă femeie din oraș — Simona, farmacista de la colț. Când am confruntat-o, Simona a ridicat din umeri:

— Îmi pare rău pentru tine, Ana. Dar el mi-a promis că va divorța…

M-am simțit umilită și trădată. Toată lumea știa, doar eu eram ultima care afla.

Vecinii au început să mă ocolească. Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț. La magazinul din sat, vânzătoarea mi-a spus:

— Săraca de tine… dar știi cum e: bărbații sunt toți la fel.

Nu voiam mila nimănui. Voiam doar să înțeleg unde greșisem.

Irina a rămas lângă mine în toate zilele acelea negre. M-a ajutat să vorbesc cu avocați, să renegociez datoriile la bancă și să găsesc o soluție pentru casă. Într-o seară târzie, când Vlad adormise și casa era scufundată în liniște apăsătoare, Irina mi-a spus:

— Știi… nici eu nu l-am iertat niciodată pe Radu pentru ce i-a făcut mamei noastre. Mereu a fost egoist… Dar tu nu meriți să plătești pentru greșelile lui.

Am izbucnit în plâns și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Am început să reconstruiesc totul de la zero: am vândut bijuteriile primite la nuntă ca să plătesc o parte din datorii, am început să lucrez ca educatoare la grădinița din sat și am încercat să-i ofer lui Vlad o copilărie cât mai normală.

Au trecut luni până când am putut privi lumea fără rușine sau teamă. Oamenii au uitat încet-încet scandalurile și au început să mă salute din nou pe stradă. Dar eu nu voi uita niciodată cum m-am simțit atunci: mică, neputincioasă și trădată de cel pe care îl iubeam cel mai mult.

Acum, când privesc spre viitor, mă întreb: oare cât de bine îi cunoaștem pe cei lângă care trăim? Și cât curaj ne trebuie ca să o luăm de la capăt atunci când totul se năruie? Poate că adevărul doare mai tare decât orice minciună — dar numai el ne poate elibera.