„Mamă, chiar nu ți-e rușine să porți blugi?” – Povestea unei femei care refuză să îmbătrânească după regulile altora

— Mamă, chiar nu ți-e rușine să porți blugi la vârsta ta? Vocea Ilincăi răsună ascuțit în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Mă uit la ea peste ochelari, cu mâinile încă ude de la vase. Îmi simt obrajii arzând, dar încerc să zâmbesc.

— De ce să-mi fie rușine, Ilinca? Sunt doar niște pantaloni, nu-i ca și cum m-aș duce la biserică în costum de baie.

Ea oftează teatral și-și încrucișează brațele. — Nu e vorba doar de pantaloni, mamă. Toate prietenele mele spun că e ciudat să te vadă așa. Și muzica aia tare… vecinii deja șușotesc.

Mă opresc din spălat și mă sprijin de chiuvetă. Mă uit la blugii mei vechi, puțin uzați la genunchi, dar atât de comozi. Îmi amintesc cum i-am cumpărat din piață, cu banii strânși din vânzarea unor borcane cu dulceață. Atunci m-am simțit tânără din nou, ca și cum viața nu trecuse pe lângă mine fără să lase urme.

— Ilinca, știi cât am muncit toată viața? Am crescut doi copii singură, am făcut naveta cu trenul la fabrică douăzeci de ani. Acum vreau și eu să trăiesc puțin pentru mine.

Ea clatină din cap, privindu-mă ca pe un copil care nu pricepe nimic. — Nu zic să nu te bucuri de viață, dar… lumea vorbește. Tata ar fi zis același lucru.

Cuvintele ei mă dor mai mult decât ar vrea să recunoască. Soțul meu, Doru, s-a stins acum șapte ani. De atunci, casa a devenit prea mare și prea tăcută. Am început să ascult radio-ul mai tare, să ies la plimbare prin parc cu blugii mei și să râd cu vecina Lenuța la o cafea. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că trăiesc.

Dar pentru Ilinca și fratele ei, Radu, orice abatere de la „normal” e motiv de rușine. Sâmbătă trecută, când am mers la piață cu bicicleta, Radu m-a sunat panicat: „Mamă, ai grijă să nu cazi! Ce-or să zică oamenii dacă te văd așa?”

Uneori mă întreb dacă nu cumva au dreptate. Poate ar trebui să port fuste lungi și baticuri colorate ca mama mea. Poate ar trebui să stau acasă și să croșetez șosete pentru nepoți care nu vin niciodată în vizită. Dar când mă uit în oglindă și văd femeia cu părul încă bogat și ochii vii, refuz să cred că viața mea s-a terminat doar pentru că am trecut de cincizeci de ani.

Într-o seară, după ce Ilinca pleacă trântind ușa, mă așez pe canapea și dau drumul la radio. Se aude o melodie veche de la Compact. Închid ochii și îmi imaginez că dansez într-o sală plină de oameni care nu mă judecă. Mă ridic și chiar dansez, singură în sufragerie. Mă simt liberă.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Ilinca: „Îmi pare rău că am țipat ieri. Mi-e greu să te văd schimbându-te.”

Îi răspund: „Și mie mi-e greu să nu mă schimb deloc.”

În weekend vine Radu cu soția lui, Mirela. Se uită ciudat la mine când mă vede în blugi și cu un tricou colorat. Mirela încearcă să detensioneze atmosfera:

— Vai, doamnă Maria, ce bine vă stau blugii! Parcă sunteți mai tânără.

Radu oftează și schimbă subiectul: — Mamă, ai văzut factura la gaze? Iar a venit mare…

Mereu găsesc ceva de criticat sau de discutat serios, ca și cum bucuria mea ar fi o extravaganță pe care nu ne-o permitem.

Seara, după ce pleacă toți, mă uit la poza lui Doru de pe raft. Îi șoptesc:

— Tu ce-ai fi zis dacă m-ai fi văzut așa?

Îmi imaginez că zâmbește ștrengărește și-mi spune: „Maria, fă ce-ți spune inima.”

În satul nostru mic din județul Buzău, lumea vorbește despre orice: cine s-a îngrășat, cine a divorțat, cine poartă blugi la bătrânețe. Dar eu nu mai vreau să-mi trăiesc viața după gura lumii.

Într-o zi mă întâlnesc cu vecina Lenuța la magazin.

— Maria, ai auzit ce-a zis preoteasa despre tine? Cică nu-i frumos ca o femeie serioasă să umble așa…

Râd și îi răspund:

— Lenuțo, dacă preoteasa vrea să poarte fustă lungă și batic, e treaba ei. Eu vreau să port blugi.

Lenuța râde cu poftă și-mi face cu ochiul.

Seara aceea mi se pare mai luminoasă decât oricare alta. Îmi dau seama că nu sunt singură. Poate că nu toată lumea mă înțelege sau mă aprobă, dar nici nu trebuie.

Când Ilinca vine într-o duminică la prânz și mă vede dansând prin bucătărie cu radio-ul dat tare, se oprește în prag și zâmbește timid:

— Mamă… poate într-o zi o să te înțeleg și eu.

O iau în brațe și simt că poate primul pas spre împăcare e făcut.

Acum stau pe balcon cu o cană de cafea fierbinte și privesc apusul peste casele vechi ale satului. Mă întreb: Oare câte femei ca mine își ascund dorințele doar pentru că „așa se face”? Oare chiar trebuie să renunțăm la noi pentru liniștea altora?

Poate că fericirea nu are vârstă sau reguli scrise de alții. Voi ce credeți? Avem dreptul să fim fericite în felul nostru?