După divorț am rămas fără nimic – acum îmi construiesc propria viață, dar mă tem să iubesc din nou

— Nu mai avem nimic să ne spunem, Irina. Ai văzut și tu. — Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră, printre farfuriile nespălate și cutiile de pizza uitate pe masă. M-am uitat la el, încercând să găsesc un colț de familiaritate în ochii lui cenușii, dar tot ce am văzut a fost oboseală și resemnare. Am simțit cum mi se strânge stomacul, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc preșul de sub picioare.

Nu știu când am ajuns aici. Poate atunci când am început să dormim spate în spate, fiecare cu gândurile lui. Sau când am încetat să ne mai spunem „noapte bună” și am început să ne evităm privirile la micul dejun. Am fost împreună de la liceu, am crescut unul lângă altul, dar viața ne-a schimbat în moduri pe care nu le-am anticipat niciodată.

Divorțul a venit ca o ploaie rece într-o zi de vară. Rapid, tăios, fără avertisment. Am pierdut casa – apartamentul pe care îl plătisem împreună, dar care era pe numele lui Vlad. Am pierdut prietenii comuni, care nu știau cui să-i dea dreptate și au ales să se retragă. Am pierdut rutina care mă ținea pe linia de plutire: cafeaua băută împreună dimineața, serialele văzute pe canapea, certurile mici despre cine spală vasele.

M-am mutat la sora mea, Laura, într-o garsonieră mică din Militari. Îmi era rușine să-i spun cât de mult mă doare, cât de pierdută mă simt. Ea încerca să mă încurajeze:
— O iei de la capăt, Irina. E greu acum, dar o să vezi că va fi bine.

Dar eu nu vedeam nicio lumină la capătul tunelului. Mergeam la muncă – contabilitate la o firmă mică – și mă întorceam seara târziu doar ca să nu trebuiască să vorbesc cu nimeni. Mâncam pe fugă, adormeam cu ochii în tavan și visam că mă întorc acasă la Vlad, că totul a fost doar un coșmar.

După câteva luni, Laura m-a dat afară din carapacea mea:
— Nu poți trăi așa la nesfârșit! Trebuie să-ți găsești un loc al tău. Uite, am găsit un apartament mic de închiriat aproape de metrou.

Am acceptat fără chef. Apartamentul era vechi, cu tapet scorojit și mobilă din anii ’80, dar era al meu. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira. Am început să-mi cumpăr lucruri mici: o cană galbenă pentru cafea, o pătură pufoasă pentru serile reci, o lampă cu lumină caldă. Fiecare obiect era o victorie împotriva trecutului.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, l-am cunoscut pe Radu. Era colegul unei prietene de la serviciu și ne-am întâlnit întâmplător la o petrecere. Avea un zâmbet cald și vorbea cu pasiune despre cărți și filme vechi românești. M-a făcut să râd după mult timp.

— Știi că semeni puțin cu actrița aia din „Moromeții”? — mi-a spus el râzând.
— Sper că nu cu Catrina! — am râs și eu.

Am început să ne vedem tot mai des. La început mi-a fost frică să-i spun prin ce trecusem. Mi-era teamă că va vedea în mine doar o femeie frântă, incapabilă să iubească din nou. Dar Radu a avut răbdare cu mine. M-a ascultat când i-am povestit despre divorț, despre casa pierdută, despre nopțile în care plângeam fără motiv.

— Nu ești singură, Irina. Și eu am trecut printr-o despărțire urâtă acum doi ani. Știu cum e să simți că nu mai ai nimic.

Cu timpul, am început să visez din nou la o casă a mea. Nu doar patru pereți și un acoperiș, ci un loc unde să mă simt în siguranță. Am strâns bani din greu – am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri în oraș – și am găsit un apartament mic într-un bloc nou din Drumul Taberei. Când am semnat contractul de vânzare-cumpărare și am primit cheia în mână, am plâns ca un copil.

Dar odată cu bucuria a venit și frica. Frica aceea surdă că totul se poate nărui din nou. Când Radu mi-a propus să ne mutăm împreună, m-am blocat.
— Nu știu dacă sunt pregătită… Mi-e teamă că dacă te las prea aproape o să pierd iar totul.
El m-a privit lung:
— Irina, nu sunt Vlad. Și nici tu nu mai ești femeia care ai fost atunci.

Dar eu nu puteam scăpa de gândurile negre: dacă mă schimb iar? Dacă devin rece și distantă? Dacă îl rănesc fără să vreau? Sau dacă el va pleca într-o zi fără explicații?

Mama m-a sunat într-o seară:
— Tu chiar vrei să rămâi singură toată viața? Nu toți bărbații sunt ca Vlad!
Am izbucnit:
— Nu înțelegi! Nu e vorba doar despre el! E despre mine… despre fricile mele!

Am început să merg la terapie. Să-mi dau voie să simt durerea și să nu mă mai pedepsesc pentru trecut. Să accept că pot greși din nou, dar asta nu înseamnă că nu merit fericirea.

Acum stau pe canapeaua mea nouă, cu Radu lângă mine care citește liniștit o carte. Miroase a ceai de tei și a liniște. Dar undeva în adâncul meu încă există acea voce care șoptește: „Dacă totul se repetă?”

Oare putem vreodată să iubim cu adevărat după ce am fost trădați? Sau rănile trecutului ne vor urmări mereu? Voi ce credeți?