Când Familia Nu Ajunge: Singurătatea Mea Printre Pereții Propriei Case

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am strigat, cu vocea tremurândă, ținând telefonul strâns în palmă, ca și cum aș fi vrut să-i transmit toată durerea mea prin firul acela invizibil. Era a treia oară în săptămâna aceea când o sunam pe mama să o rog să stea cu Vlad, băiețelul meu de patru ani, măcar două ore, cât să pot merge la medic. Răspunsul ei a venit sec, aproape mecanic:

— Irina, știi că nu pot. Am treabă cu tata la piață și apoi trebuie să mergem la farmacie. Poate altă dată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am închis ochii și am inspirat adânc, încercând să nu izbucnesc în plâns chiar atunci, în mijlocul sufrageriei, cu Vlad trăgându-mă de mânecă:

— Mami, mami, hai să ne jucăm cu trenulețul!

Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și m-am așezat pe covor lângă el. Încercam să fiu prezentă, dar mintea mea era departe. Mă gândeam la toate momentele în care părinții mei îmi promiseseră că vor fi acolo pentru mine. Când eram însărcinată, mama îmi spunea mereu: „Lasă că te ajutăm noi, nu-ți face griji!” Dar realitatea era alta. De când Vlad s-a născut, ajutorul lor s-a rezumat la vizite scurte și sfaturi pe care nu le ceream.

Soțul meu, Cătălin, lucra mult. Prea mult. Venea acasă târziu, obosit și nervos. De multe ori nici nu-l mai vedeam înainte să adoarmă Vlad. Îi spuneam mereu:

— Cătălin, trebuie să găsim o soluție. Nu pot să fac totul singură!

El ridica din umeri:

— Ce vrei să fac? Să-mi dau demisia? Să nu mai avem bani?

Și discuția se termina acolo. Eu rămâneam cu Vlad și cu gândurile mele. Prietenele mele dispăruseră una câte una după ce am născut. Unele s-au mutat în alte orașe, altele pur și simplu nu mai aveau timp pentru „mămici”.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Bucureștiul era viu, plin de zgomot și oameni grăbiți. Dar eu mă simțeam mai singură ca niciodată. Am luat telefonul și am scris un mesaj surorii mele mai mici, Raluca:

„Te rog, vino mâine pe la mine. Am nevoie să vorbesc cu cineva.”

Mi-a răspuns abia dimineața:

„Nu pot azi, am seminar la facultate și apoi ies cu fetele. Poate duminică.”

Am simțit cum mă sufoc. Familia mea era atât de aproape fizic, dar atât de departe sufletește. M-am întrebat dacă problema era la mine. Poate cer prea mult? Poate ar trebui să mă descurc singură, ca toate celelalte mame pe care le văd în parc?

Într-o zi de sâmbătă, am decis să merg la părinți fără să-i anunț. Poate dacă mă văd cu Vlad la ușă, vor înțelege cât de mult am nevoie de ei. Am bătut timid la ușă. Tata a deschis și a zâmbit forțat:

— Aoleu, ce surpriză! Dar nu ne-ai sunat înainte…

Mama era în bucătărie, făcea sarmale pentru Paște.

— Mamă, te rog… Nu mai pot singură. Măcar azi stai cu Vlad două ore? Vreau doar să dorm puțin.

Mama s-a uitat la mine peste ochelari:

— Irina, știi că nu e ușor nici pentru noi. Suntem bătrâni deja. Tu ai ales să faci copilul ăsta… Trebuie să-ți asumi.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad s-a agățat de piciorul meu și a început să plângă când a văzut că plâng și eu.

— Hai acasă, Vlad — am spus printre lacrimi.

Pe drum spre casă m-am gândit la toate familiile pe care le vedeam la televizor sau pe Facebook: bunici fericiți cu nepoții în brațe, părinți care se ajutau reciproc. De ce la noi nu era așa? Ce lipsea?

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. L-am pus pe Vlad la culcare și am stat pe întuneric ore întregi. M-am gândit chiar să plec din București, să mă mut undeva unde nu cunoaște nimeni pe nimeni și poate nu doare atât de tare lipsa sprijinului.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama:

„Sper că nu te-ai supărat aseară. Știi că te iubim.”

Am zâmbit amar. Dragostea lor era ca o pătură subțire într-o iarnă grea: o simți, dar nu te încălzește suficient.

Au trecut luni de atunci. Am început să caut grupuri de sprijin pentru mame singure pe internet. Am cunoscut-o pe Alina, o mamă din cartier care trecea prin același lucru. Ne întâlneam în parc și ne povesteam una alteia durerile și micile bucurii.

Într-o zi i-am spus Alinei:

— Crezi că e ceva greșit cu noi? De ce familiile noastre nu ne ajută?

Ea a oftat:

— Poate că generația lor nu știe cum să fie altfel… Sau poate că noi avem nevoie de altceva decât au avut ei nevoie vreodată.

M-am gândit mult la asta. Poate că nu e vina nimănui sau poate e vina tuturor. Poate că societatea noastră încă nu știe cum să fie o comunitate adevărată.

Acum încerc să mă descurc singură cât pot de mult. Dar uneori încă mă trezesc noaptea și mă întreb: oare cât timp poți duce singur tot greul fără să te frângi? Oare câte mame ca mine se simt la fel? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?