Când am aflat că soțul meu mă înșală, am fost nevoită să aleg între liniștea mea și familia lui

— Ivana, te rog, nu face asta! Vocea lui Darius răsuna disperată prin holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Îmi tremurau mâinile pe valiza soacrei mele, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul.

— Nu mai pot, Darius! Nu mai pot să trăiesc cu minciunile voastre! am izbucnit, cu lacrimile șiroind pe obraji. Mama lui, doamna Rodica, stătea în prag cu ochii mari, plini de o furie mută, iar socrul meu, domnul Gheorghe, se uita la mine ca la un dușman vechi.

Totul a început cu două luni în urmă, când am găsit un mesaj pe telefonul lui Darius. Era de la o femeie pe care nu o cunoșteam: „Mi-e dor de tine. Să vii diseară.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Am încercat să mă conving că poate e o glumă proastă sau o neînțelegere. Dar când l-am confruntat, a recunoscut totul. M-a privit cu ochii goi și a spus doar atât: „A fost o greșeală.”

De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Soacra mea a început să mă privească cu suspiciune, ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru rătăcirile fiului ei. În fiecare seară, la cină, domnul Gheorghe făcea remarci tăioase despre cum „femeile din ziua de azi nu mai știu să țină o familie unită”.

Am încercat să rezist. Pentru copilul nostru, pentru cei zece ani de căsnicie. Dar fiecare zi era o luptă. Darius venea târziu acasă și mirosea a parfum străin. Îmi spunea că muncește peste program, dar eu știam adevărul. Într-o seară, după ce l-am auzit vorbind la telefon cu amanta lui, am cedat.

— Nu mai pot! am țipat. Ori pleacă părinții tăi din casa asta, ori plec eu!

Mama lui Darius a izbucnit:
— Cum îți permiți? Noi am plătit avansul la apartamentul ăsta! Dacă nu-ți convine, du-te tu!

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus în camera copilului și l-am găsit pe Vlad dormind liniștit, cu ursulețul lui de pluș strâns la piept. Mi-am șters lacrimile și m-am întors în sufragerie.

— Darius, trebuie să alegi: familia ta sau liniștea noastră.

El s-a uitat la mine ca un copil prins cu mâța-n sac:
— Ivana, nu pot să-i dau afară pe ai mei… Dar nici pe tine nu vreau să te pierd.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Soacra mea a început să-mi facă viața imposibilă: îmi critica orice gest, îmi răscolea lucrurile prin dulapuri și îi spunea lui Vlad povești despre „mamele care-și părăsesc copiii”. Darius era tot mai absent.

Într-o dimineață, după ce Vlad a plecat la școală, am găsit-o pe doamna Rodica în bucătărie:
— Să știi că nu vei reuși să ne desparți! Femeile ca tine nu au loc în familia noastră!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am luat valiza soacrei mele și am pus-o în hol.

— Vreau să plecați. Azi.

Darius a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând lângă ușă.
— Ivana… te rog… iartă-mă! Nu știu ce-a fost în capul meu… Dar nu pot să-i dau afară pe ai mei…

— Dar pe mine poți să mă pierzi? Pe Vlad?

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și vinovăție.

Seara aceea a fost ultima noastră cină împreună. Am dormit în camera copilului, iar dimineața mi-am făcut bagajele. Vlad s-a trezit și m-a întrebat:
— Mami, unde mergem?

L-am luat în brațe și i-am spus:
— Mergem undeva unde mami poate să respire din nou.

Am plecat la sora mea, Oana, care locuia într-un apartament micuț din Militari. M-a primit cu brațele deschise și mi-a spus:
— Ivana, ai făcut ce trebuia. Nimeni nu merită să trăiască așa.

Au urmat luni grele. Vlad plângea după tatăl lui și mă întreba mereu dacă ne vom întoarce acasă. Darius mă suna uneori noaptea și îmi spunea că îi e dor de noi. Dar eu știam că nu pot să mă întorc într-o casă unde nu mai aveam loc.

Mama mea m-a certat:
— O femeie trebuie să rabde pentru copilul ei! Ce-o să zică lumea?

Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu umbra unei femei care acceptă orice doar ca să păstreze aparențele.

După un an de procese și discuții interminabile cu avocați și psihologi, am reușit să obțin custodia lui Vlad și să-mi găsesc un apartament mic doar al nostru. Darius a rămas cu părinții lui și cu regretele.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă n-ar fi trebuit să iert mai mult sau să lupt altfel pentru familia mea. Dar când îl văd pe Vlad zâmbind din nou, știu că am ales corect.

Oare câte femei mai trăiesc astăzi în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?