Un mesaj după patruzeci de ani: Umbrele anului 1984

„Nu pot să cred că ai avut curajul să-mi scrii după atâta timp”, mi-am spus în gând, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Ecranul telefonului pâlpâia slab pe masa din bucătărie, iar mesajul de la Ioana, sora mea, era scurt și tăios: „Trebuie să vorbim. Despre 1984.”

Am rămas nemișcată câteva secunde, cu mâna tremurând pe cana de ceai. Era o seară obișnuită de aprilie, ploua mărunt peste București, iar fiica mea, Ana, își făcea temele la matematică în camera alăturată. Dar liniștea aceea aparentă s-a spulberat într-o clipă. M-am întors brusc în timp, la acea vară sufocantă din 1984, când totul s-a schimbat pentru familia noastră.

Aveam șaptesprezece ani atunci și credeam că lumea mi se așterne la picioare. Tata lucra la uzina de la marginea orașului, mama era profesoară de limba română la liceu, iar Ioana, cu trei ani mai mică decât mine, era mereu umbra mea. Într-o seară, am surprins o discuție aprinsă între părinți. Tata ridica vocea, mama plângea. Am auzit doar frânturi: „Nu mai pot…”, „Ai distrus totul…”, „Ce o să spună lumea?”

În acea noapte, tata a plecat. Nu s-a mai întors niciodată acasă. Mama s-a închis în ea însăși, iar eu am devenit brusc adultul casei. Ioana nu vorbea cu nimeni; doar mă privea cu ochii ei mari și speriați. Într-o zi, am găsit o scrisoare ascunsă sub salteaua tatălui meu. Era adresată unei femei pe care nu o cunoșteam: „Dragă Maria, nu mai pot trăi așa. Vreau să fiu liber…”

Am simțit atunci că tot ce știam despre familie era o minciună. M-am certat cu mama, am acuzat-o că l-a alungat pe tata. Ea a tăcut. Ioana a fugit de acasă pentru două zile; când s-a întors, nu a mai fost niciodată aceeași.

Anii au trecut. Am terminat facultatea, m-am căsătorit cu Mihai, am avut-o pe Ana. Cu Ioana nu am mai vorbit decât rareori, la înmormântarea mamei și la câteva sărbători forțate. Între noi era un zid de tăcere și resentimente.

Acum, după patruzeci de ani, mesajul ei mă aruncase din nou în abisul acelor zile. Am citit și recitit rândurile scurte: „Trebuie să vorbim. Despre 1984.”

Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de ultima discuție cu mama înainte să moară:

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul? am întrebat-o.
— Unele lucruri dor prea tare ca să fie spuse, mi-a răspuns ea cu voce stinsă.

Dar adevărul ne-a urmărit mereu ca o umbră. Tata nu a mai dat niciun semn de viață. Am aflat abia târziu că trăia într-un sat din Oltenia cu acea femeie, Maria. Nu ne-a căutat niciodată.

Ioana a ales să plece din țară după Revoluție. A lucrat ca infirmieră în Italia, apoi s-a stabilit la Cluj când s-a întors. Nu a vrut niciodată să vorbească despre trecut.

Acum, după atâția ani de tăcere, mă întrebam ce vrea de la mine. Să ne împăcăm? Să-mi reproșeze ceva? Să-mi spună un secret pe care nu l-am știut niciodată?

Am scris un răspuns scurt: „Spune-mi ce vrei să știu.”

Răspunsul a venit aproape instantaneu: „Nu eu trebuie să spun. Tu trebuie să-ți amintești.”

Am simțit cum mă sufoc. Am început să caut prin cutiile vechi din debara: fotografii îngălbenite, scrisori netrimise, jurnale adolescentine pline de furie și neputință. Am găsit o poză cu noi patru la mare, în vara lui 1983. Zâmbeam toți, dar ochii mamei erau triști.

A doua zi dimineață am sunat-o pe Ioana.

— Ce vrei de la mine? am întrebat-o fără ocolișuri.
— Vreau să încetăm să ne mințim. Să vorbim despre ce s-a întâmplat cu adevărat atunci.
— Ce anume? Că tata ne-a părăsit? Că mama a tăcut?
— Nu doar atât… Tu ai știut mai mult decât ai spus.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun.

— Ioana… eram copil! Nu știam ce să fac!
— Ba da, știai! Ai găsit scrisoarea și ai ascuns-o! Dacă mi-ai fi spus atunci… poate nu fugeam de acasă… poate nu m-aș fi simțit atât de singură…

Am început să plâng fără rușine.

— Îmi pare rău… Am vrut doar să te protejez…
— M-ai protejat sau te-ai protejat pe tine? m-a întrebat ea cu voce blândă.

Timpul părea că se oprește între noi două.

— Poate că e timpul să iertăm… sau măcar să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat.

Am închis ochii și am simțit pentru prima dată după zeci de ani că rana aceea veche începe să se vindece puțin câte puțin.

Acum stau și mă gândesc: câți dintre noi purtăm poveri vechi, secrete nespuse și regrete care ne macină viața? Oare avem curajul să deschidem acele răni pentru a le vindeca? Sau e mai ușor să trăim cu ele ascunse sub piele?