Când boala fiului meu a scos la iveală adevărul: Povestea unui tată care a fost nevoit să se regăsească

— Radu, trebuie să vii ACUM la spital! Vocea medicului răsuna în telefon cu o urgență care mi-a înghețat sângele. Era trecut de miezul nopții, iar Vlad, băiatul meu de doar opt ani, fusese dus de urgență la spital cu febră mare și convulsii. Am sărit din pat, aproape căzând peste Irina, care dormea dusă. Am strigat-o, dar nu s-a trezit. Am tras-o de umăr: — Irina! Vlad e la spital! Trebuie să mergem! A deschis ochii buimacă, dar nu a spus nimic. Am fugit la baie să mă îmbrac, iar când m-am întors, patul era gol. Irina dispăruse.

Am ajuns la spital cu inima cât un purice. Vlad era pe un pat alb, palid ca varul, cu perfuzii în mână. Lângă el, o asistentă îi ștergea fruntea. — Domnule Popescu? Sunt doctorul Marinescu. Trebuie să vorbim. M-a tras deoparte și mi-a spus că Vlad are nevoie urgent de un transplant de măduvă. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. — Dar… eu și Irina suntem părinții lui! Vom face orice! — Domnule Popescu… testele genetice arată că nu sunteți compatibil cu Vlad. De fapt… nu sunteți tatăl biologic.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe hol și am început să tremur. Unde era Irina? De ce nu răspundea la telefon? Am sunat-o de zeci de ori. Nimic. În acea noapte am stat lângă Vlad, ținându-l de mână și încercând să-mi adun gândurile. Cum putea fi adevărat? Opt ani am crescut copilul altuia fără să știu?

A doua zi dimineață, mama mea a venit la spital. — Radu, ce s-a întâmplat? De ce nu răspunde Irina? I-am spus totul printre lacrimi. Mama m-a îmbrățișat strâns: — Vlad e copilul tău, indiferent de sânge. Nu-l lăsa acum.

Zilele au trecut greu. Irina nu dădea niciun semn. Poliția a început s-o caute, dar fără rezultat. Prietenii mă întrebau dacă am făcut ceva să o supăr. Mă simțeam vinovat, furios, trădat. Dar când îl vedeam pe Vlad zâmbind slab printre perfuzii și mă striga „tati”, știam că nu pot renunța.

Într-o seară, când stăteam lângă el și îi citeam din „Amintiri din copilărie”, Vlad m-a întrebat cu voce stinsă: — Tati… mami mai vine? Mi s-a pus un nod în gât. — Sigur că vine, puiule… doar că are ceva important de rezolvat.

Adevărul era că nu știam dacă o voi mai vedea vreodată pe Irina. Începusem să primesc mesaje anonime pe telefon: „Lasă-l pe Vlad cu adevăratul lui tată.” „Nu ești tatăl lui.” Cineva știa mai multe decât mine și voia să mă rănească.

Într-o zi, la spital a venit o femeie necunoscută, cu ochii roșii de plâns. — Sunteți Radu Popescu? Eu sunt Camelia… sora Irinei. Mi-a spus că pleacă pentru că nu mai poate trăi cu minciuna. Tatăl biologic al lui Vlad e un bărbat cu care a avut o relație scurtă înainte să vă cunoașteți… Dar el nu știe nimic despre copil.

Am simțit cum mă prăbușesc din nou. Toată viața mea era o minciună? Camelia a continuat: — Irina nu vrea să vă facă rău nici ție, nici lui Vlad. Dar nu poate să se întoarcă… îi e rușine.

Am rămas singur cu Vlad și cu povara adevărului. M-am gândit să-l caut pe acel bărbat, dar mi-era teamă că îl va răpi pe Vlad sau că va refuza să-l ajute. Într-o noapte, după ce Vlad adormise greu din cauza durerilor, am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. O infirmieră m-a văzut și s-a apropiat: — Domnule Popescu… știu că e greu, dar Vlad are nevoie de dumneavoastră acum mai mult ca oricând.

Am decis să fac tot ce pot pentru el. Am început să caut donatori compatibili prin rețelele de sprijin pentru părinți cu copii bolnavi. Am dat anunțuri peste tot, am vorbit la televizor local, am cerut ajutorul bisericii din cartier. Oamenii au început să doneze sânge și să se testeze pentru compatibilitate.

Într-o dimineață, după aproape două luni de disperare, doctorul Marinescu mi-a spus: — Avem un donator compatibil! Nu vă pot spune cine e din motive de confidențialitate, dar Vlad are șanse mari acum.

Operația a fost un succes. Vlad s-a recuperat încet-încet, iar eu am rămas lângă el zi și noapte. Irina nu s-a mai întors niciodată, dar Camelia venea des și îl ajuta pe Vlad să-și recapete zâmbetul.

Au trecut doi ani de atunci. Eu și Vlad ne-am mutat într-un apartament micuț în Ploiești și am învățat să fim o familie doar noi doi. Încă mă doare trădarea Irinei, dar am înțeles că dragostea pentru un copil nu ține de sânge.

Uneori mă întreb: dacă aș fi știut adevărul de la început, l-aș fi iubit mai puțin pe Vlad? Sau poate tocmai suferința ne-a făcut mai puternici? Ce înseamnă cu adevărat să fii tată? Poate cineva să răspundă la asta?