„Să vii cu copiii, dar nu uita portofelul”: Povestea unei veri sub mărul bătrân

— Irina, să nu uiți să aduci copiii, dar vezi să nu uiți și portofelul! vocea mamei răsună din telefon, tăioasă, ca o lamă veche care încă taie bine. Am închis ochii, strângând receptorul între umăr și obraz, încercând să nu izbucnesc. Era a treia oară în săptămâna aceea când mama îmi amintea de bani, de parcă vizitele la ei nu mai aveau nicio valoare fără contribuția mea financiară.

— Mamă, vin pentru voi, nu pentru…

— Știu, Irina, dar tata are nevoie de medicamente, și tu știi cât costă totul acum. Și poate aduci și ceva fructe, că la noi merele s-au stricat de la ploaia asta nenorocită.

Am oftat. În fiecare vară, grădina părinților mei din satul Văleni era refugiul nostru — eu, soțul meu Mihai și copiii noștri, Daria și Vlad. Dar anul acesta, totul părea altfel. Tata nu mai ieșea la poartă să ne întâmpine; îl găseam mereu sub mărul bătrân, privind în gol. Mama era tot mai irascibilă, iar între mine și fratele meu, Radu, se adunaseră ani de tăceri și reproșuri nespuse.

În ziua aceea de iulie, am ajuns pe la prânz. Copiii au fugit direct spre leagănul din spatele casei, iar Mihai a început să descarce portbagajul: plase cu fructe, medicamente, câteva sticle de vin — tributul nostru anual. Mama a ieșit pe prispă cu șorțul pătat de vișine.

— Ați venit! Să vă spălați pe mâini înainte să intrați! Și vezi, Irina, să nu lași copiii să calce iar pe straturile mele!

Am zâmbit forțat. Tata stătea sub măr, cu bastonul sprijinit de genunchi. M-am apropiat încet.

— Tată…

— Ai adus banii? m-a întrebat fără să mă privească.

Mi s-a strâns inima. Nu mai era omul acela blând care mă învățase să citesc sub același măr. Acum părea un străin obosit, copleșit de griji.

— Da, tată. Am adus tot ce mi-ai cerut.

A dat din cap și a oftat. În acea după-amiază, am stat cu toții la masă — eu, Mihai, copiii, mama și tata. Radu a venit târziu, cu soția lui, Simona. Nici nu ne-am salutat bine că mama a început:

— Radu, tu ai uitat că ai părinți? De când nu ai mai dat un telefon?

Radu a ridicat din umeri.

— Mamă, am serviciu… Nu toți avem timp să stăm la povești.

Simona a încercat să-l tempereze:

— Hai, Radu…

Dar mama nu s-a lăsat:

— Și nici bani nu mai aduci! Numai Irina se gândește la noi!

Am simțit cum Mihai mă strânge de mână sub masă. Copiii s-au oprit din mâncat și s-au uitat speriați la noi. Tata a bătut cu bastonul în podea.

— Destul! Nu suntem cerșetori! Dar dacă tot veni vorba… Radu, ai putea măcar să te interesezi de sănătatea mea!

Radu s-a ridicat brusc.

— Mereu aceeași poveste! Tot ce contează sunt banii! Dacă nu vă dau bani, nu mai sunt fiul vostru!

Simona l-a tras ușor de braț.

— Hai să mergem…

Am rămas cu toții într-o liniște apăsătoare. Mama plângea în șoaptă. Tata privea în gol. Mihai încerca să-i liniștească pe copii.

Seara târziu, după ce toți s-au retras, am ieșit sub măr. Tata era acolo, singur.

— Irina… știi tu cum e să-ți vezi copiii certându-se pentru bani?

Nu am răspuns. M-am așezat lângă el.

— Când eram tânăr — a continuat el — visam ca voi să fiți uniți. Să vă ajutați unul pe altul. Dar viața… viața ne-a făcut sclavii banilor.

L-am luat de mână.

— Tată… poate că ar trebui să vorbim deschis. Să spunem ce avem pe suflet.

A dat din cap trist.

— Prea târziu, Irina. Prea multe au rămas nespuse.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea sub același măr: râsete, povești, miros de mere coapte. Acum totul părea otrăvit de neîncredere și suspiciune.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu mama.

— Mamă… de ce tot insiști pe bani? Nu vezi că ne îndepărtezi?

A izbucnit în plâns.

— Nu înțelegi! Ne e frică… Frică să nu rămânem singuri. Frică de boală. Frică de ziua de mâine…

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că suntem două femei speriate în fața vieții.

Când am plecat spre oraș, copiii au cules câteva mere stricate de sub măr. Le-am pus într-o pungă și le-am luat cu noi — ca pe o amintire amară a unei veri care ne-a arătat cât de fragil e tot ce credeam că e veșnic.

Mergând spre mașină, m-am întrebat: oare vom avea vreodată curajul să ne spunem adevărul? Sau vom continua să ne ascundem după portofel și tăceri? Poate că fiecare familie are propriile mere stricate — dar cine are puterea să le curețe până la capăt?