Dintr-o colivie în alta: Povestea mea între o mamă toxică și o căsnicie fără iubire

— Nu ai să reușești niciodată fără mine, Mia! Ai să vezi, lumea nu e așa cum crezi tu!
Vocea mamei mele răsuna în capul meu chiar și acum, la trei ani după ce am plecat din apartamentul nostru mic din Berceni. Îmi amintesc perfect acea seară: ploua cu găleata, iar eu, cu două valize și inima cât un purice, am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi. Mama țipa după mine, iar vecina de la doi se uita pe vizor, curioasă ca întotdeauna. Am simțit atunci că fac ceva interzis, dar și că respir pentru prima dată.

Nu mi-a fost ușor să plec. Mama era genul acela de femeie care știe tot, controlează tot și nu acceptă niciun refuz. „Fără mine ai fi nimic”, îmi repeta zilnic, ca un refren otrăvit. Tata plecase când aveam șapte ani, iar eu am rămas singură cu ea și cu fricile ei. Nu aveam voie să am prieteni, să ies în oraș fără să-i spun unde merg sau să port haine care nu-i plăceau. Orice încercare de independență era pedepsită cu tăceri lungi sau cuvinte grele.

Când l-am cunoscut pe Vlad, am crezut că el e salvarea mea. Era calm, serios, avea un job stabil la bancă și părea că mă ascultă. Ne-am cunoscut la o petrecere la colega mea de la facultate, Irina. El nu era genul meu — prea tăcut, prea calculat — dar mi-a oferit ceva ce nu avusesem niciodată: siguranță. După câteva luni, m-a cerut în căsătorie. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Poate din dorința de a avea un „acasă” al meu sau poate doar ca să scap definitiv de mama.

Nunta a fost simplă, cu rudele lui Vlad și două-trei prietene de-ale mele. Mama nu a venit. Mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să nu regreți.”

Primele luni au fost liniștite. Vlad era corect, îmi aducea flori din când în când și nu ridica tonul niciodată. Dar ceva lipsea. Nu vorbeam despre nimic important, nu râdeam împreună, nu făceam planuri. Seara, stăteam fiecare pe telefonul lui sau ne uitam la televizor fără să schimbăm o vorbă. Când încercam să deschid subiecte mai personale, Vlad răspundea scurt sau schimba vorba.

— Vlad, tu ești fericit cu mine? l-am întrebat într-o seară, după ce ne-am întors de la serviciu.
— Suntem bine, Mia. Avem tot ce ne trebuie. Ce rost are să complicăm lucrurile?

Mi-a venit să plâng. Nu voiam „tot ce ne trebuie”, voiam să simt că trăiesc, că cineva mă vede cu adevărat. Dar mi-era frică să spun mai mult. Poate pentru că încă purtam în mine frica de a fi respinsă sau pedepsită, ca atunci când eram mică.

La serviciu, colegele mă întrebau mereu dacă vreau copii sau dacă plănuim vreo vacanță exotică.
— Nu știu, le răspundeam mereu evaziv.
Adevărul era că nici nu-mi puteam imagina un copil într-o casă atât de rece.

Într-o zi, am primit un mesaj de la mama: „Ai ajuns unde ai vrut? Ești fericită acum?”
Am șters mesajul fără să răspund. Dar întrebarea ei m-a urmărit zile întregi.

Într-o duminică dimineață, am făcut clătite și am încercat să creez o atmosferă mai caldă între noi.
— Vlad, hai să mergem la munte weekendul viitor! Să ieșim puțin din rutină…
El s-a uitat la mine ca la un copil care cere prea mult.
— Am mult de lucru. Poate altădată.

M-am simțit din nou invizibilă. Am început să mă gândesc dacă nu cumva am fugit dintr-o colivie doar ca să intru în alta. Mama mă controla cu frica și vina; Vlad mă ținea la distanță cu indiferența lui politicoasă.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit devreme, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt sau ce vreau. Am început să scriu într-un jurnal — ceva ce nu mai făcusem din liceu — și mi-am dat voie să fiu sinceră cu mine însămi:

„Mia, ai fugit toată viața de cineva sau de ceva. Când ai de gând să începi să trăiești pentru tine?”

A doua zi, am sunat-o pe Irina și i-am spus totul.
— Mia, tu meriți mai mult decât atât! Nu trebuie să rămâi într-un loc doar pentru că ți-e frică să fii singură.

Cuvintele ei m-au pus pe gânduri. Poate că e timpul să-mi dau voie să vreau mai mult — chiar dacă asta înseamnă să risc din nou.

Nu știu încă ce voi face mai departe: dacă voi încerca să salvez această căsnicie sau dacă voi avea curajul să plec din nou. Dar știu sigur că nu vreau să trăiesc toată viața ca o umbră.

Oare câți dintre noi alegem colivii doar pentru că ni se par mai sigure decât necunoscutul? Ce ați face voi în locul meu?