Adevărul care doare: Mărturisirea bunicii mele

— Nu mai vreau să te văd în casa mea! a strigat bunica, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde, sprijinită de bastonul vechi. Am rămas în prag, cu sufletul sfâșiat, încercând să înțeleg cum am ajuns aici. În urmă cu doar o săptămână îi aduceam ceaiul preferat și îi citeam din romanul ei drag, iar acum eram acuzată că i-am furat banii din pensie.

Totul a început cu un telefon de la mătușa Lenuța. Era o dimineață mohorâtă de noiembrie, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. — Maria, trebuie să vii urgent la bunica! S-au pierdut niște bani și toată lumea zice că tu ai fost ultima care a intrat în camera ei. Vocea ei era rece, tăioasă, ca și cum verdictul fusese deja dat.

Am alergat până la casa bunicii, cu inima bătându-mi nebunește. Pe drum, îmi aminteam toate momentele când am stat lângă ea: când i-am schimbat pansamentele după operație, când i-am adus medicamentele la timp, când am stat nopți întregi lângă patul ei ascultându-i poveștile despre tinerețe. Cum putea cineva să creadă că eu aș fi în stare să-i fac rău?

Când am intrat în sufragerie, toată familia era acolo: unchiul Viorel, mătușa Lenuța, verișoara Irina și chiar fratele meu mai mic, Radu. Toți mă priveau ca pe o străină. Bunica stătea pe fotoliul ei vechi, cu privirea pierdută și obrajii brăzdați de lacrimi.

— Maria, spune-ne adevărul! a izbucnit unchiul Viorel. Unde sunt banii?

— Nu știu despre ce vorbiți! am răspuns, simțind cum mi se pune un nod în gât.

— Nu minți! a țipat Irina. Toată lumea știe că ai probleme cu banii de când ai rămas fără serviciu!

M-am uitat la bunica, sperând să găsesc în ochii ei încrederea de altădată. Dar ea și-a ferit privirea. — Maria… dacă ai nevoie de bani, trebuia doar să-mi spui… Nu trebuia să faci asta…

Atunci am simțit că tot ce am construit în ani de sacrificii s-a prăbușit într-o clipă. Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Pe drum spre garsoniera mea mică din cartierul Titan, lacrimile mi se prelingeau pe obraji. Cum putea familia mea să creadă că sunt capabilă de așa ceva?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Nimeni nu-mi răspundea la telefon. Mătușa Lenuța a venit la mine acasă să-mi aducă niște haine pe care le uitasem la bunica și mi-a spus sec: — Să nu mai calci pe acolo până nu-ți recunoști vina.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate că am greșit undeva? Poate că am uitat ceva? Am răscolit fiecare amintire din ultimele zile petrecute la bunica, dar nu găseam nimic suspect.

Într-o seară, după o zi lungă la noul meu job part-time la supermarket, am primit un mesaj de la Radu: „Maria, trebuie să vorbim urgent. Vino mâine dimineață la mine.”

Nu am dormit toată noaptea. Dimineața am ajuns la el cu ochii umflați de nesomn.

— Maria, trebuie să știi ceva… a început el ezitant. Eu… am văzut-o pe Irina ieșind din camera bunicii în ziua aia. Avea ceva ascuns sub pulover. Dar mi-a fost frică să spun ceva… toți erau atât de siguri că tu ești vinovată…

Am simțit cum furia și durerea se amestecau în mine ca un vârtej. — Și de ce nu ai spus nimic?

— Mi-a fost frică… Irina m-a amenințat că dacă spun ceva, o să spună tuturor că eu i-am spart telefonul lui Viorel…

Am plecat de la Radu hotărâtă să nu mai tac. Am mers direct la bunica. Când m-a văzut în prag, a vrut să mă alunge din nou, dar i-am spus tot ce aflasem.

— Bunico, eu nu ți-am făcut niciodată rău! Irina a luat banii! Radu a văzut totul!

Bunica a început să plângă în hohote. — Nu mai știu pe cine să cred… Sunt bătrână, Maria… Toată viața m-am temut că familia se va destrăma după ce eu nu voi mai fi…

— Dar tocmai acum ne destrămăm, bunico! Pentru niște bani și pentru niște minciuni!

În zilele următoare s-a aflat adevărul. Irina a recunoscut totul când a fost pusă față în față cu Radu și cu mine. Familia s-a adunat din nou la masa din sufrageria bunicii, dar nimic nu mai era ca înainte.

— Maria, iartă-mă… mi-a spus bunica într-o seară târzie, ținându-mă de mână cu putere. Am greșit că nu te-am crezut.

Am simțit o ușurare amară. Da, adevărul ieșise la iveală, dar rana rămânea acolo.

Acum mă întreb: oare cât valorează încrederea într-o familie? Și ce faci când cei dragi aleg să creadă minciuna în locul adevărului tău?