Când sângele nu e apă: Povestea unei mame singure din România

— Nu pot, Maria, nu pot să-ți iau copiii. Am și eu viața mea, nu mai sunt tânără!
Cuvintele mamei mele au căzut ca o sentință. Era seară, iar bucătăria mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită. Copiii mei — Ilinca, Darius și Vlad — se jucau în camera lor, fără să știe că viitorul nostru atârna de un fir de păr. Mă uitam la mama, la ridurile adânci de pe fața ei, la ochii ei reci, și nu-mi venea să cred. După ce soțul meu, Mihai, murise într-un accident de mașină acum șase luni, mă agățasem de speranța că măcar mama îmi va fi alături. Dar nu.

— Mamă, te rog… Nu-ți cer să-i crești tu, doar să mă ajuți câteva ore pe zi, cât sunt la muncă. Nu mai pot, simt că mă sufoc!
Ea a oftat și a dat din cap:
— Maria, eu am tras destul pentru tine. Acum e rândul tău să-ți duci crucea.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă copiii. În fiecare zi alergam între două joburi prost plătite — dimineața la supermarket, după-amiaza făceam curățenie în casele altora. Seara ajungeam acasă frântă, iar copiii mă așteptau cu ochii mari și întrebări: „Mami, azi ce mâncăm? Mami, de ce nu vine bunica la noi?”

Vecina mea, doamna Stela, mă vedea uneori plângând pe scară.
— Of, dragă Maria, nu te mai necăji! Toți avem necazuri… Dar copiii tăi sunt cuminți, o să vezi că o scoți tu la capăt!

Dar nu era așa simplu. Facturile se adunau pe masă ca niște amenințări mute. Într-o zi, Ilinca a venit acasă cu pantofii rupți. Am încercat să-i lipesc cu superglue, dar după două zile s-au rupt iar. Darius a început să tușească urât și n-am avut bani de sirop. Am mers la farmacie și am rugat-o pe farmacistă să-mi dea ceva mai ieftin.

— Doamnă Maria, vă cunosc… Luați astea pe datorie, plătiți când puteți!

M-am simțit umilită și recunoscătoare în același timp. Într-o seară, după ce am adormit copiii cu greu — Vlad plângea după tatăl lui — am sunat-o din nou pe mama.

— Mamă, te rog… Nu mai pot! Dacă nu mă ajuți, o să ajung să-i las singuri acasă!
— Maria, nu mă mai suna pentru asta! Ai făcut copii, ai grijă de ei! Eu nu mai pot!

Am închis telefonul și am simțit că mă prăbușesc. M-am întrebat dacă greșisem undeva. Poate că mama avea dreptate: fiecare cu crucea lui. Dar atunci la ce bun e familia?

Într-o duminică dimineață am mers la biserică. Preotul vorbea despre milostenie și sprijin între rude. M-am uitat la bătrânele care își țineau nepoții de mână și am simțit un gol imens în suflet. După slujbă, doamna Stela m-a tras deoparte:
— Maria, hai la mine la o cafea.

Am mers la ea și am izbucnit în plâns:
— Nu mai pot! Mama nu vrea să mă ajute… Mi-e rușine să cer de la alții!
— Dragă mea, uneori sângele nu e apă… Dar nici nu trebuie să-ți fie rușine să ceri ajutor! Uite, eu pot sta cu copiii două ore pe zi dacă ai nevoie. Și poate vorbim cu doamna Lidia de la etajul trei, ea e pensionară și îi plac copiii…

Pentru prima dată după mult timp am simțit o rază de speranță. Am început să primesc ajutor de la vecini — puțin câte puțin — și copiii au început să zâmbească mai des. Dar rana din sufletul meu a rămas: de ce mama mea nu a putut fi acolo pentru mine? Într-o seară am avut curajul să o întreb direct:

— Mamă, tu chiar nu mă iubești?
Ea s-a uitat la mine lung:
— Maria… Eu te iubesc în felul meu. Dar viața m-a învățat să fiu tare. Poate prea tare…

Am plecat acasă cu inima grea. Poate că generația ei nu știe altfel să arate dragostea. Poate că durerea le-a făcut reci. Dar eu mi-am promis că n-o să fiu niciodată așa cu copiii mei.

În fiecare seară mă uit la ei cum dorm și mă întreb: Oare cât poate duce o mamă singură? Oare chiar trebuie să fim atât de singuri într-o lume plină de oameni? Voi ce credeți — sângele chiar nu e apă sau doar ne-am uitat cum să fim familie?