Lacrimi și speranță: Povestea unei mame singure din Rahova

— Nu mai plânge, mamă, te rog… vocea lui Rareș răsuna stins în bucătăria înghețată, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile sub o batistă veche. Era trecut de miezul nopții, iar în Rahova liniștea era spartă doar de câte un câine vagabond sau de ecoul vreunui tramvai rătăcit. Pe masă, două felii de pâine uscată și o cană cu ceai rece. Atât ne mai rămăsese.

— Nu plâng, puiule, doar… mă ustură ochii de la ceapă, am mințit, dar Rareș știa adevărul. De când ne-a părăsit Sorin, tatăl lui, viața noastră se transformase într-o luptă zilnică pentru supraviețuire. El plecase cu alta, lăsându-ne doar datorii și promisiuni goale. Nici măcar nu a avut curajul să-și ia rămas bun de la copil.

În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă: oare astăzi găsesc ceva de muncă? Oare azi nu ne vor tăia curentul? Oare Rareș va avea ce să mănânce la școală? Mă simțeam ca o umbră printre oameni, mereu cu ochii în pământ, rușinată că nu pot oferi copilului meu o viață normală.

— Mamă, la școală copiii râd de mine că nu am adidași ca ai lor… mi-a spus într-o zi Rareș, cu ochii înlăcrimați. Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am vrut să urlu, să fug, să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Dar nu puteam să-l mint. Nu știam dacă va fi bine.

Am încercat să găsesc orice fel de muncă: am spălat scări de bloc, am făcut curățenie prin casele altora, am vândut flori la metrou. De multe ori primeam doar priviri disprețuitoare sau refuzuri tăioase.

— Nu avem nevoie de oameni ca tine aici! mi-a spus o doamnă cu blană scumpă la un salon din centru. Am ieșit cu capul plecat și lacrimile curgând pe obraji.

Într-o zi, după ce am fost dată afară de la o spălătorie pentru că „nu mă mișcam destul de repede”, m-am așezat pe o bancă din parc și am privit cerul cenușiu. Atunci mi-am amintit de bunica mea, care făcea cele mai bune plăcinte din cartier. O idee nebunească mi-a încolțit în minte: dacă aș încerca să vând plăcinte făcute de mine?

Am împrumutat bani de la vecina mea, doamna Viorica, o femeie bătrână care mă privea mereu cu milă.

— Să nu-ți fie rușine să ceri ajutorul, fată dragă! mi-a spus ea. Am plâns în brațele ei ca un copil.

Cu banii aceia am cumpărat făină, brânză și mere. Am stat toată noaptea și am frământat aluatul cu mâinile tremurânde. Rareș mă privea curios:

— O să ne ajute plăcintele astea?

— O să vezi tu, i-am zâmbit forțat.

A doua zi dimineață am ieșit în fața blocului cu o tavă mare de plăcinte calde. La început oamenii treceau pe lângă mine fără să mă bage în seamă. Unii chiar râdeau:

— Ia uite-o și pe asta! S-a apucat de vândut plăcinte pe stradă!

Dar după ce o bătrânică a cumpărat una și a spus că „îi amintește de copilărie”, au început să se oprească tot mai mulți. În câteva ore vândusem tot.

Așa a început mica mea afacere. În fiecare zi făceam plăcinte și le vindeam la colțul străzii sau la piață. Nu era ușor: uneori poliția locală mă gonea, alteori vecinii mă bârfeau că „îmi fac reclamă pe necaz”. Dar încet-încet oamenii au început să mă respecte. Unii veneau special pentru plăcintele mele.

Rareș era mândru:

— Mama mea face cele mai bune plăcinte din Rahova!

Cu timpul am reușit să strâng bani pentru chirie, pentru rechizite și chiar pentru o pereche nouă de adidași pentru Rareș. Am simțit că pot răsufla ușurată pentru prima dată după mult timp.

Dar greutățile nu s-au terminat aici. Într-o zi Sorin a apărut la ușa noastră, beat și agresiv:

— Ce faci tu aici? Îți bați joc de mine? Vrei să mă faci de râs în cartier?

Am simțit cum frica veche mă paralizează. Rareș s-a ascuns după mine.

— Pleacă! Nu mai ai ce căuta aici! i-am spus cu voce tremurată.

Sorin a urlat, a spart un pahar și a plecat trântind ușa. Am stat toată noaptea trează, temându-mă că se va întoarce.

A doua zi am găsit curajul să merg la poliție și să cer ordin de restricție. Pentru prima dată m-am simțit puternică.

Au trecut luni de zile. Afacerea mea a crescut: am reușit să închiriez un mic spațiu la piață și chiar am angajat două femei din cartier care treceau prin aceleași greutăți ca mine. Am devenit o familie mică, unită prin suferință și speranță.

Astăzi privesc în urmă și nu-mi vine să cred cât de departe am ajuns. Rareș e un adolescent vesel, bun la școală și mândru de mama lui. Eu vorbesc deschis despre povestea mea la întâlniri cu alte femei care trec prin momente grele.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine mai plâng noaptea în tăcere? Oare cât curaj trebuie să ai ca să nu renunți niciodată? Poate că răspunsul e dragostea — dragostea pentru copilul tău și speranța că mâine va fi mai bine.