Când bărbatul meu a plecat după pâine și nu s-a mai întors: Povestea unei vieți trăite între speranță și adevăr

— Nu uita să iei și lapte, Radu! am strigat din bucătărie, în timp ce el își trăgea grăbit geaca peste umeri. Era o dimineață de martie, friguroasă, dar obișnuită. Copiii încă dormeau, iar eu pregăteam cafeaua. Radu mi-a zâmbit în fugă, cu acel zâmbet pe care îl știam de doisprezece ani. — Vin imediat, Lidia, nu-ți face griji!

Ușa s-a închis în urma lui și, fără să știu, a fost ultima dată când l-am văzut. Am rămas cu mâna pe cana de cafea, privind pe fereastră cum ceața se ridica peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Am așteptat să aud cheia în ușă, pașii lui pe hol, vocea lui glumeață. Dar timpul a trecut. Zece minute. Douăzeci. O oră. Am început să-l sun, dar telefonul lui era închis.

La prânz, deja simțeam cum o gheară rece mi se strânge în piept. Am sunat la spital, la poliție, la prieteni. Nimeni nu știa nimic. Seara, copiii m-au întrebat unde e tata. Le-am spus că a avut treabă și va veni curând. În noaptea aceea am dormit cu telefonul sub pernă.

Au trecut zilele ca prin vis. Poliția a venit, a pus întrebări, a ridicat din umeri. „Poate a plecat de bunăvoie”, mi-au spus. „Se mai întâmplă.” Dar eu știam că Radu nu ar fi făcut asta. Sau cel puțin așa credeam.

Sora mea, Irina, venea zilnic să mă ajute cu copiii. — Lidia, trebuie să mergi mai departe. Poate… poate nu era fericit. Poate avea probleme despre care nu ți-a spus.

— Nu! am țipat la ea într-o zi. Nu-l cunoști! Nu ar fi plecat fără să spună nimic!

Dar cu fiecare zi care trecea fără veste de la el, îndoiala creștea în mine ca o otravă. Mă uitam la pozele noastre din vacanțe, la mesajele lui vechi, căutând un semn că ceva nu era în regulă. N-am găsit nimic.

Au trecut luni, apoi ani. Viața s-a transformat într-o așteptare chinuitoare. Copiii au crescut fără tată, iar eu m-am agățat de fiecare zvon, de fiecare știre despre un bărbat dispărut găsit undeva în țară. Am mers la psiholog, la preot, am aprins lumânări la biserică și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Într-o zi, după aproape cinci ani de la dispariția lui Radu, am primit o scrisoare anonimă. Era scrisă cu litere tăiate din ziare: „Caută-l pe Radu în Brașov.” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am sunat la poliție din nou, dar nu au luat în serios scrisoarea.

Nu am putut să stau pe loc. Mi-am lăsat copiii la Irina și am luat primul tren spre Brașov. Am umblat zile întregi pe străzi, am întrebat prin piețe și gări, am lipit afișe cu poza lui Radu. Într-un final, într-o cafenea mică de lângă gară, o femeie cu ochi obosiți m-a privit lung.

— Îl știu pe bărbatul din poză… Vine aici uneori cu o femeie și un băiat mic.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— E sigur? Cum îl cheamă?

— Toată lumea îi spune „domnul Mihai”. Dar sigur e el.

Am stat acolo zile întregi, până când într-o după-amiază l-am văzut intrând pe ușă. Era el — Radu al meu — doar că avea părul mai alb și mersul mai apăsat. Ținea de mână un copil blond și râdea cu o femeie brunetă.

Am simțit cum mi se rupe inima în mii de bucăți.

M-am ridicat și am mers spre el. Când m-a văzut, a încremenit.

— Lidia… Ce cauți aici?

— Asta e tot ce ai de spus? După tot ce ai făcut?

Femeia s-a uitat speriată la noi.

— Cine e doamna?

Radu a tăcut câteva secunde care mi s-au părut o eternitate.

— E… soția mea.

Adevărul a ieșit la iveală ca un cuțit: Radu își făcuse o altă viață, cu alt nume, alt copil, altă femeie. Fără să spună nimic, fără să-și ia rămas bun de la copiii noștri sau de la mine.

Am ieșit din cafenea fără să mă uit înapoi. Pe drum spre gară am plâns ca un copil rătăcit. M-am întrebat ce greșeli am făcut, ce n-am văzut la timp, cum am putut trăi atâția ani lângă un om pe care nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat.

Când m-am întors acasă și le-am spus copiilor adevărul — atât cât au putut ei să înțeleagă — am simțit că o parte din mine s-a stins pentru totdeauna.

Astăzi trăiesc cu această rană deschisă și mă întreb: cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Oare putem vreodată să fim siguri că nu ne vor răni? Sau dragostea ne orbește până când adevărul ne lovește fără milă?

Poate că niciodată nu vom ști cine sunt cu adevărat cei de lângă noi… Ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o trădare care v-a schimbat viața?